Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Lasă, fata mea. Nu face scandal. Este nunta ta.
Dar nepoata mea avea lacrimi în ochi.
— Mamaie, tu m-ai crescut. Cum să stai aici?
— Eu sunt bine, mamă. Du-te lângă Vlad.
Ioana s-a ridicat.
S-a uitat spre masa principală, unde Corina discuta cu niște invitați.
Apoi spre mine.
— Nu, mamaie. Nu este bine.
A plecat hotărâtă.
Am văzut-o apropiindu-se de Vlad.
I-a spus ceva.
El a privit spre mine și a rămas surprins.
Apoi amândoi s-au îndreptat spre locul unde era DJ-ul.
Muzica urma să se schimbe.
Era momentul dansului mirilor.
Dar Ioana a luat microfonul.
— Vă rog să opriți muzica pentru câteva minute.
Invitații au început să se întoarcă spre ea.
Corina s-a ridicat de la masă.
Ioana a privit spre partea din spate a salonului.
Direct spre mine.
— Înainte să dansez cu soțul meu, vreau să vă spun ceva despre femeia pe care cineva a hotărât că trebuie să o ascundem lângă bucătărie.
Am simțit că mi se oprește inima.
În sală s-a făcut liniște.
Corina s-a albit la față.
Iar eu am rămas pe scaun, cu mâinile strânse peste poșetă, fără să știu ce urma să spună nepoata mea în fața tuturor.
— Înainte să dansez cu soțul meu, vreau să vă spun ceva despre femeia pe care cineva a hotărât că trebuie să o ascundem lângă bucătărie.
Ioana ținea microfonul cu ambele mâini. Muzica se oprise, iar cei aproape o sută de invitați se întorseseră spre ea.
Eu stăteam la măsuța mea, lângă ușa bucătăriei, cu poșeta strânsă în poală. Îmi doream să mă fac nevăzută.
— Ioana, draga mea, a intervenit Corina, ridicându-se de la masa principală, cred că este o neînțelegere. Putem discuta după dans.
Nepoata mea a privit-o.
— Nu, doamnă Corina. Tocmai pentru că este nunta mea, vreau să lămurim lucrurile acum.
Vlad stătea lângă ea. Nu încerca să-i ia microfonul și nici să o oprească.
Ioana a inspirat adânc.
— Vedeți femeia aceea, de lângă bucătărie? Este bunica mea, Ana. Are șaptezeci și trei de ani. Și dacă astăzi sunt aici, în rochie de mireasă, este în mare parte datorită ei.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Mamaie, te rog să nu pleci, a spus Ioana, văzând că încercam să mă ridic.
M-am așezat la loc.
— Când aveam șase ani, părinții mei au plecat la muncă în Italia. Nu îi condamn. Au făcut ce au crezut că este mai bine pentru familia noastră. Dar cineva trebuia să fie lângă mine în fiecare zi.
Ioana a făcut o pauză.
— Bunica mea a fost acel om.
În sală era o liniște apăsătoare.
— Ea mă trezea dimineața, îmi pregătea mâncarea și mă ducea la școală. Ea stătea lângă mine când aveam febră. Ea venea la serbări și îmi făcea costume din materiale pe care le găsea prin casă.
Mi-am acoperit gura cu mâna.
— Când ceilalți copii veneau cu părinții la școală, eu veneam cu mamaie. Și nu m-am simțit niciodată mai puțin iubită.
Fiica mea, mama Ioanei, începuse să plângă la masa principală. Ginerele meu îi ținea mâna.
— Când am intrat la facultate, bunica mea mi-a spus că o să găsim noi o soluție pentru cheltuieli. Abia după câțiva ani am aflat că își vânduse bijuteriile primite de la bunicul, ca să mă ajute cu primul an.
Nu știam că Ioana aflase.
Nu-i povestisem niciodată.
— Mamaie, a continuat ea, știu că ai vândut brățările și lănțișorul bunicului. Și știu cât însemnau pentru tine.
Lacrimile îmi curgeau pe obraji.
— Dar în seara aceasta cineva a considerat că femeia care m-a crescut nu este suficient de elegantă ca să stea la masa familiei. Că rochia ei nu se potrivește cu fotografiile noastre.
Corina și-a îndreptat spatele.
— Ioana, nu am spus chiar așa…
— Mi s-a explicat foarte clar ce ați spus. Și vreau să vă întreb ceva: dacă bunica mea nu este familie, atunci cine este?
Nimeni nu a răspuns.
Ioana a coborât microfonul pentru o clipă. Vlad s-a apropiat și i-a luat mâna.
— Vreau să spun și eu ceva, a intervenit el.
Ioana i-a întins microfonul.
— Mama mea s-a ocupat de organizarea nunții și îi mulțumesc pentru efort. Dar locul bunicii Ana fusese stabilit lângă părinții Ioanei. Nu am știut că a fost schimbat.
S-a uitat spre Corina.
— Mamă, nu sunt de acord cu ce ai făcut. Și nu vreau ca bunica Ioanei să se simtă umilită la nunta noastră.
Corina a rămas cu privirea în pământ.
Vlad i-a înapoiat microfonul soției sale.
— Așadar, a spus Ioana, înainte de dansul nostru, vreau să fac un lucru pe care ar fi trebuit să-l fac de la început.
A coborât de pe mica scenă și a venit spre mine.
Rochia ei albă se mișca printre mese, iar invitații o urmăreau în tăcere.
S-a oprit lângă scaunul meu.
— Mamaie, vino cu mine.
Am clătinat din cap.
— Lasă, fata mea. Nu vreau să stric nunta.
Ioana a îngenuncheat lângă mine, fără să-i pese de rochia ei scumpă.
— Tu nu ai stricat nimic. Tu ai făcut posibil ca eu să ajung aici.
M-a prins de mâini.
— Când eram mică și îmi era frică să intru la școală, îmi spuneai că mă aștepți la poartă. Îți amintești?
Am încuviințat printre lacrimi.
— Și mă așteptai mereu. Acum este rândul meu să nu te las singură.
M-am ridicat încet.
Ioana m-a luat de braț și m-a condus spre masa principală.
Invitații au început să aplaude. Nu știam unde să privesc. Îmi era rușine de atâta atenție, dar în același timp simțeam o căldură în suflet pe care nu o mai trăisem de mult.
Vlad a tras un scaun lângă el.
— Doamnă Ana, vă rog să stați aici. Lângă noi.
Am privit spre Corina. Era palidă și își frământa șervețelul între degete.
— Nu vreau să deranjez pe nimeni, am șoptit.
Vlad a zâmbit.
— Nu deranjați. Este locul dumneavoastră.
Ioana s-a așezat lângă mine și m-a îmbrățișat.
— Acum putem continua nunta.
Dar înainte să se ridice, fiica mea a venit la masă.
Avea ochii roșii de plâns.
— Mamă, iartă-mă.
Am privit-o surprinsă.
— Pentru ce, fata mea?
— Pentru că am fost atât de ocupată cu invitații și cu pregătirile încât nici nu am observat unde te-au așezat. Tu ai avut grijă de copilul meu atâția ani, iar eu nici măcar nu m-am asigurat că stai lângă noi.
I-am mângâiat obrazul.
— Lasă, mamă. Astăzi este o zi frumoasă.
— Tocmai de aceea trebuia să fiu mai atentă.
Ne-am îmbrățișat.
După câteva minute, muzica a început din nou. Ioana și Vlad au intrat pe ring pentru dansul mirilor.
Eu îi priveam de la masa principală, cu mâinile așezate peste poșetă.
La un moment dat, Ioana s-a întors spre mine și mi-a făcut cu mâna.
Am zâmbit.
Nu mă mai simțeam ascunsă.
Mai târziu, Corina s-a apropiat de mine.
— Doamnă Ana, putem vorbi puțin?
Am încuviințat.
S-a așezat pe scaunul liber.
— Vreau să-mi cer scuze pentru ce s-a întâmplat.
Am privit-o fără să spun nimic.
— Am vrut ca totul să fie perfect. Am fost preocupată de invitați, de fotografii și de impresia pe care o va face evenimentul. Și am luat o hotărâre urâtă.
— M-ați făcut să mă simt de parcă nu aveam ce căuta la nunta nepoatei mele, i-am răspuns încet.
Corina și-a coborât privirea.
— Știu. Și îmi pare rău.
Am rămas câteva clipe tăcute.
— Doamnă Corina, eu nu am haine scumpe și nici nu cunosc oameni importanți. Am trăit toată viața la țară. Dar pe Ioana am crescut-o cu dragoste. Pentru mine, asta a fost cea mai importantă muncă.
Corina a încuviințat.
— Am înțeles asta în seara aceasta.
— Nu trebuia să aflați câte am făcut pentru ea ca să mă tratați frumos. Și dacă eram doar o bunică obișnuită, tot nu meritam să fiu umilită.
Corina nu a încercat să se justifice.
— Aveți dreptate.
Nu ne-am îmbrățișat și nici nu am devenit prietene în clipa aceea. Dar am apreciat că venise să-și recunoască greșeala.
Restul serii a trecut altfel decât îmi imaginasem.
Ioana a insistat să facem fotografii împreună. Unele cu ea și Vlad, altele cu părinții ei, iar câteva doar cu mine.
La un moment dat, fotograful m-a rugat să mă apropii de nepoata mea.
— Doamnă Ana, puneți mâna pe umărul miresei.
Am făcut cum mi-a spus.
Ioana s-a întors și m-a sărutat pe obraz chiar în momentul în care aparatul a fotografiat.
Aceea a devenit fotografia mea preferată.
Nu pentru că rochia mea arăta bine sau pentru că sala era luxoasă.
Ci pentru că în imagine se vedea exact ceea ce simțisem în toți anii în care o crescusem: iubirea dintre noi.
După nuntă, Ioana și Vlad au plecat într-o scurtă călătorie. Când s-au întors, au venit direct la mine, în sat.
Mi-au adus fotografiile și un album frumos.
Pe prima pagină era imaginea în care Ioana mă săruta pe obraz.
Dedesubt scrisese de mână:
„Pentru mamaie, omul care m-a învățat ce înseamnă să fii iubit fără condiții.”
Am început să plâng.
— Fata mea, nu trebuia să cheltuiești bani pe toate astea.
Ioana a râs.
— Mamaie, tu încă nu ai înțeles că nu despre bani este vorba?
M-a luat în brațe.
— În ziua nunții am fost atât de ocupată să mă asigur că totul iese perfect, încât aproape am uitat să mă uit la oamenii care contează cu adevărat. Îmi pare rău că nu am observat mai devreme ce s-a întâmplat.
I-am mângâiat părul.
— Important este că ești fericită, mamă.
— Sunt. Și vreau să știi că nu voi permite nimănui să te facă să te simți mai puțin importantă pentru că ai crescut la țară sau pentru că nu porți haine scumpe.
Am privit-o și mi-am amintit de fetița de șase ani care mă ținea de mână în prima zi de școală.
Atunci îi promisesem că o voi aștepta la poartă.
Și o așteptasem.
În fiecare zi.
Acum, după douăzeci și unu de ani, ea fusese cea care venise după mine, în cel mai îndepărtat colț al unei săli pline de oameni.
Nu aveam nevoie să fiu așezată la cea mai frumoasă masă și nici să primesc aplauze.
Aveam nevoie doar să știu că nepoata mea nu uitase cine o ținuse de mână atunci când era mică.
Iar în seara aceea am înțeles că poți avea o nuntă cu sute de invitați, flori scumpe și mese încărcate, dar adevărata bogăție se vede în felul în care îi tratezi pe oamenii care te-au iubit când nu aveai nimic.
Rochia mea era aceeași. Ridurile mele nu dispăruseră. Nu devenisem mai bogată și nici mai importantă.
Dar nepoata mea mă luase de la masa de lângă bucătărie și mă așezase lângă ea.
Nu pentru că îi era milă de mine.
Ci pentru că acolo fusese locul meu de la bun început.