Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Ce firmă? Despre ce vorbește femeia asta, Victor? a repetat Mihaela, uitându-se când la mine, când la fiul ei.
Victor s-a ridicat brusc din fotoliu. Paharul de whisky a rămas pe măsuță, lângă telefonul lui.
— Elena, închide telefonul. Acum!
Am încheiat convorbirea cu domnul Radu și mi-am pus telefonul în geantă.
— De ce? Te deranjează că mama ta află cu ce mă ocup?
— Nu începe cu prostiile astea în fața tuturor!
Soacra mea și-a încrucișat brațele.
— Victor, ce se întâmplă aici? Ce firmă are ea? Nu spuneai că lucrează pentru o companie de distribuție?
— Exact asta fac, doamnă Mihaela. Numai că acea companie îmi aparține.
Unul dintre invitați a lăsat furculița jos.
— Cum adică îți aparține? a întrebat cumnata mea.
— Am înființat-o acum doisprezece ani. Am început cu un depozit închiriat și două mașini de transport. Astăzi avem peste șaizeci de angajați și contracte în șapte județe.
Mihaela a izbucnit într-un râs disprețuitor.
— Auzi la ea! Și noi trebuie să credem că tu ești mare patroană? Victor, spune-le să nu mai asculte asemenea minciuni!
Dar Victor nu râdea.
Se uita la mine cu o expresie pe care o cunoșteam foarte bine. Era aceeași privire pe care o avea ori de câte ori îi spuneam că nu mai vreau să-i plătesc cheltuielile extravagante.
— Elena, putem discuta între patru ochi?
— Acum vrei să discutăm între patru ochi? Când mama ta m-a făcut săracă și m-a dat afară, nu te-a deranjat că aveam douăzeci de oameni de față.
În sufragerie se făcuse o liniște apăsătoare.
— Hai să nu exagerăm, a intervenit Mihaela. Eu am vrut doar să te învăț respectul!
— Nu, doamnă Mihaela. Ați vrut să mă umiliți. Și ați făcut-o ani întregi, pentru că Victor v-a lăsat să credeți că tot ce avem îi aparține.
M-am întors spre invitați.
— Casa aceasta am cumpărat-o eu, înainte să ne mutăm aici. Este pe numele meu. Mașina din garaj este a mea. Iar cheltuielile petrecerii din seara asta au fost plătite tot din banii mei.
— Nu e chiar așa! a izbucnit Victor. Suntem căsătoriți! Tot ce avem este al nostru!
— Suntem căsătoriți, Victor. Dar asta nu înseamnă că poți să pretinzi că tu ai construit firma mea. Sau că poți să cheltuiești fără limită din conturile ei.
Mihaela s-a sprijinit de masă.
— Victor, spune-mi că nu este adevărat!
El și-a trecut mâna prin păr.
— Mama, Elena are o firmă, da. Dar și eu am contribuit la succesul ei!
Am rămas nemișcată.
— Cu ce ai contribuit, Victor?
— Am fost lângă tine! Te-am susținut!
— Când plecam la cinci dimineața să rezolv problemele din depozit, tu dormeai. Când am făcut primul credit pentru utilaje, mi-ai spus că sunt nebună. Iar când firma a început să meargă bine, mi-ai cerut să nu vorbesc despre ea, ca să nu te simți tu mai puțin bărbat.
Victor a deschis gura, dar n-a găsit niciun răspuns.
— Și am acceptat, am continuat. Pentru că te iubeam. Pentru că am crezut că liniștea căsniciei noastre valorează mai mult decât orgoliul meu. Dar tu ai confundat discreția mea cu slăbiciunea.
Mi-am luat haina de pe cuier.
— Petrecerea poate continua. Nu vă dau afară în noaptea de Revelion. Dar eu plec.
— Și cine strânge masa? a întrebat Mihaela, aproape instinctiv.
M-am uitat la ea.
— Dumneavoastră. Sau fiul dumneavoastră. Sunt sigură că vă descurcați.
Am ieșit înainte să mai aud vreun răspuns.
În mașină, am stat câteva minute cu mâinile pe volan. Tremuram. Nu de frig, ci de furie și de rușinea pe care o înghițisem atâția ani.
Am mers la părinții mei, într-un apartament modest din Ploiești. Mama a deschis ușa și, când m-a văzut singură, îmbrăcată de petrecere și cu ochii roșii, nu m-a întrebat nimic. M-a îmbrățișat.
La miezul nopții, am ciocnit un pahar de șampanie cu ei. Pentru prima dată după mulți ani, nu trebuia să servesc pe nimeni.
Telefonul suna fără încetare. Victor îmi trimisese paisprezece mesaje. Primele erau furioase. Următoarele îmi cereau să mă întorc. Ultimul spunea: „Mama plânge. Ai distrus Revelionul tuturor.”
I-am răspuns doar atât: „Nu eu am început umilința. Eu doar am refuzat să o mai accept.”
A doua zi, la ora zece, m-am întâlnit cu domnul Radu, contabilul firmei, și am verificat toate cardurile suplimentare și împuternicirile pe care le acordasem lui Victor.
Nu avea funcție în companie, dar îi permisesem să folosească un card pentru anumite cheltuieli și să efectueze câteva operațiuni administrative în numele meu.
Am cerut blocarea cardului suplimentar și revocarea împuternicirilor. Pentru bancă și partenerii comerciali, urma să transmitem documentele necesare.
— Sunteți sigură? m-a întrebat domnul Radu.
— Absolut.
În aceeași după-amiază, Victor a apărut la ușa părinților mei.
Nu mai purta cămașa scumpă. Avea o geacă obișnuită și părea că nu dormise deloc.
— Elena, trebuie să vorbim.
Am ieșit pe palier.
— Te ascult.
— Mama a greșit. Recunoaște și ea. Dar nu poți să arunci nouă ani de căsnicie pentru o ceartă de Revelion.
— Nu pentru o ceartă, Victor. Pentru nouă ani în care ai permis familiei tale să mă trateze ca pe o servitoare.
— Știi cum e mama. Vorbește fără să gândească.
— Iar tu gândești foarte bine înainte să taci.
A coborât privirea.
— Mi-ai blocat cardul.
Am zâmbit amar.
— Așadar, pentru asta ai venit.
— Nu! Dar am plăți de făcut. Am rezervări, rate, cheltuieli…
— Atunci plătește-le din veniturile tale. Exact cum le-ai spus tuturor că faci.
A urmat o tăcere lungă.
— Știi că firma mea trece printr-o perioadă dificilă, a murmurat.
— Știu. Tocmai de aceea nu înțeleg de ce ai continuat să te lauzi cu bani pe care nu îi câștigai.
Victor s-a rezemat de perete.
— Mi-a fost rușine, Elena. Tata m-a crescut spunându-mi că bărbatul trebuie să aducă banii în casă. Mama mă lăuda mereu în fața rudelor. N-am avut curajul să le spun adevărul.
— Și ca să nu-ți fie ție rușine, ai acceptat să-mi fie mie.
Nu a răspuns.
— Vreau să încercăm să reparăm lucrurile, a spus într-un târziu.
— Atunci începe prin a le spune părinților tăi adevărul. Tot adevărul. Fără să mă mai faci pe mine vinovată.
În zilele următoare, Victor a făcut ceea ce îi cerusem. Le-a explicat părinților lui că eu susțineam cea mai mare parte a cheltuielilor familiei și că succesul cu care se lăudase nu îi aparținea.
Mihaela m-a sunat după trei zile.
— Elena, am vrut să-ți spun că îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat.
Am ascultat-o fără să o întrerup.
— Nu am știut cum stau lucrurile. Victor nu ne-a spus niciodată…
— Dar nici nu m-ați întrebat vreodată, doamnă Mihaela. Ați presupus că sunt inferioară fiului dumneavoastră și m-ați tratat în consecință.
— Poate am fost prea aspră.
— Nu ați fost prea aspră. Ați fost nedreaptă.
Mi-a cerut să ne întâlnim. Am refuzat, cel puțin pentru moment.
Cu Victor lucrurile au fost mai complicate.
Am început să discutăm despre căsnicia noastră fără să ne mai ascundem în spatele aparențelor. El își dorea să mă întorc și să continuăm ca înainte, cu promisiunea că mama lui nu se va mai amesteca.
Eu nu mai voiam să continui ca înainte.
În februarie, i-am spus că am decis să divorțăm.
Nu pentru că el câștiga mai puțin decât mine. Nici pentru că firma lui avea probleme. L-aș fi sprijinit în continuare dacă între noi ar fi existat respect.
Dar în noaptea aceea de Revelion înțelesesem ceva dureros: omul lângă care trăisem nouă ani preferase să mă vadă umilită decât să recunoască adevărul despre propria lui viață.
Am început procedurile de divorț și am lăsat împărțirea bunurilor și obligațiilor financiare să fie stabilită legal, pe baza actelor și a regimului nostru matrimonial. Nu aveam nevoie să-l pedepsesc prin bani. Voiam doar să-mi recapăt liniștea.
În primăvară, Victor s-a mutat din vilă, după ce am convenit provizoriu cum vom locui separat până la clarificarea situației patrimoniale.
În ultima seară, înainte să plece, s-a oprit în pragul bucătăriei.
— Știi ce mă doare cel mai tare? m-a întrebat. Că ai fi făcut orice pentru mine și eu am crezut că așa va fi mereu.
— Aș fi făcut multe, Victor. Dar nu trebuia să accept orice.
A dat din cap și a plecat.
În seara aceea mi-am pregătit o cină simplă. Am pus o singură farfurie pe masă, am aprins o lumânare și m-am așezat lângă fereastră.
Casa era liniștită. Nu mai auzeam ordine, reproșuri sau comentarii despre cât de norocoasă ar trebui să fiu.
Mi-am amintit de șorțul pe care îl lăsasem pe scaun în noaptea de Revelion.
Încă era în sertarul bucătăriei. L-am scos, l-am împăturit și l-am pus la loc.
Nu munca mă umilise. Muncisem toată viața și nu-mi fusese niciodată rușine de asta.
Mă umilise faptul că oamenii pentru care făcusem atât de multe ajunseseră să creadă că nu merit nici măcar un cuvânt de respect.
Iar acum, pentru prima dată după nouă ani, casa aceea nu mai era locul în care trebuia să dovedesc ceva cuiva.
Era, pur și simplu, acasă.