Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul lipit de ureche, deși Mihai închisese deja. Mama plângea la masă, iar tata privea în jos, de parcă ar fi vrut să dispară din propria bucătărie.
— Ce s-a întâmplat în noaptea aceea? am întrebat.
Mama și-a șters obrajii cu colțul șorțului.
— Ana, nu mai contează. Important e că tatăl tău se simte mai bine.
— Ba contează! Mihai mi-a spus că tata a ajuns la urgențe și că eu eram aici. De ce nu mi-ați spus nimic?
Tata a împins farfuria deoparte.
— Pentru că aveai destule probleme. Și pentru că mama ta m-a rugat să nu-ți spunem.
— Dar de ce?
Mama s-a ridicat și a deschis sertarul bufetului. A scos o pungă transparentă în care se aflau câteva bonuri de farmacie și o hârtie împăturită.
— În seara aceea, după ce te-ai culcat, tatăl tău mi-a spus că îl doare capul îngrozitor și că vede încețoșat. I-am măsurat tensiunea. Era douăzeci. L-am dus la urgențe cu Mihai.
— Și Ilinca? am întrebat imediat.
— Dormea lângă tine. N-am vrut să vă trezim. Mihai a venit după noi, iar dimineața eram deja acasă.
Mi-am amintit vag dimineața aceea. Tata stătuse în dormitor, iar mama îmi spusese că îl supără o migrenă. Eu plecasem grăbită, după ce îi cerusem să-mi pună niște chiftele la pachet.
Mi s-a făcut rușine.
— De ce n-ai insistat să-mi spui?
— Pentru că atunci când te-am văzut dimineața, primul lucru pe care mi l-ai spus a fost că Radu iar nu răspunde la telefon și că nu mai suporți viața asta. N-am găsit momentul.
Tata a intervenit încet:
— Și pentru că nu voiam să te simți vinovată. Nu tu mi-ai provocat tensiunea, Ana. Am probleme de sănătate de ceva vreme. Dar nici nu mai pot să mă prefac că am putere pentru toate.
M-am așezat la loc. Pentru prima dată, am observat cât de mult slăbise tata. Cămașa îi atârna pe umeri, iar mâinile îi tremurau ușor când ridica paharul.
— De ce n-ați spus că vă este atât de greu?
Mama a zâmbit trist.
— Ți-am spus, mamă. De câteva ori. Ți-am spus că mă dor genunchii, că nu mai pot spăla atâtea rufe, că tatăl tău are nevoie de odihnă. Dar tu răspundeai mereu: „Știu, mamă, numai weekendul ăsta.”
Mi-am amintit. Nu o dată, ci de multe ori.
— Credeam că vă bucurați când venim cu Ilinca.
— Ne bucurăm, Ana! a spus tata. E nepoata noastră. Dar una e să vină la noi în vizită și alta e să ajungem să avem grijă de ea în fiecare weekend, în timp ce tu încerci să te refaci după certurile cu Radu.
Am început să plâng.
— Nu știam că mă vedeți așa.
— Nu te vedem rău, a răspuns mama. Te vedem obosită, necăjită și speriată. Dar și noi suntem obosiți. Și nu mai știm cum să te ajutăm fără să ne facem rău nouă.
M-am uitat spre cele trei farfurii cu ciorbă. Mama gătise și astăzi pentru mine, deși mă chemase să-mi spună că nu mai poate continua.
— Și camera? De ce trebuia să-mi scoateți patul?
Tata a oftat.
— Medicul mi-a recomandat mișcare ușoară, regulată. Am cumpărat bicicleta aceea și nu aveam unde s-o punem. În dormitorul nostru nu încape. Iar camera ta stătea goală în timpul săptămânii.
— Dar era camera mea…
— A fost camera ta, Ana. Și va rămâne mereu locul în care ai crescut. Dar tu ai plecat de aici acum doisprezece ani. Noi încă locuim aici.
Cuvintele m-au durut, tocmai pentru că erau adevărate.
M-am ridicat și am urcat în camera copilăriei. Mama a venit după mine, dar i-am făcut semn să mă lase singură.
Am desfăcut prima cutie. Deasupra era ursul meu de pluș, cu urechea cusută de mama când aveam șapte ani. Sub el se aflau albumele foto, diplomele de la școală și câteva caiete vechi.
În a doua cutie erau cărțile. Fiecare învelită în hârtie, ca să nu se deterioreze. Mama nu aruncase nimic. Îmi împachetase amintirile cu aceeași grijă cu care îmi pregătea pachetele cu mâncare.
Am stat pe podea aproape o jumătate de oră. Apoi am coborât.
— Îmi pare rău, am spus.
Mama s-a apropiat imediat.
— Nu trebuie să-ți ceri iertare că ai avut nevoie de ajutor.
— Nu pentru asta îmi cer iertare. Ci pentru că am ajuns să cred că ajutorul vostru mi se cuvine. Și pentru că nu v-am mai întrebat de mult cum sunteți voi.
Tata a dat încet din cap.
— Atât voiam să înțelegi.
Am început să duc cutiile la mașină. Tata a vrut să mă ajute, dar l-am oprit. Erau lucrurile mele și puteam să le car singură.
Când am terminat, mama a venit cu o caserolă.
— Ți-am pus niște ciorbă. Știu că îți place.
Am luat-o, dar i-am prins mâna.
— Mamă, data viitoare când vin, gătesc eu.
A zâmbit printre lacrimi.
— Să vedem dacă mai știi să faci sarmale.
Am râs amândouă. A fost primul moment în care am simțit că nu pierdusem totul.
Pe drum spre casă, l-am sunat pe Radu.
— Mă întorc în seara asta. Trebuie să discutăm serios.
— Iar te-ai certat cu ai tăi? a întrebat el.
— Nu. De data asta am înțeles ceva.
Când am ajuns, Ilinca își făcea temele la masa din sufragerie, iar Radu se uita la televizor. În bucătărie erau vase de două zile, iar coșul cu rufe era plin.
Altădată aș fi izbucnit, aș fi plâns și aș fi plecat din nou la părinți. De data aceasta m-am așezat lângă soțul meu.
— Radu, nu mai putem continua așa. Știu că ai probleme cu salariul, dar nu putem trăi la nesfârșit din pensiile părinților mei.
— Ce vrei să fac? Să scot bani din piatră seacă?
— Vreau să discutăm concret. Să vedem ce bani avem, ce datorii trebuie plătite și ce faci dacă firma continuă să întârzie salariile. Și vreau să împărțim treburile casei. Nu mai pot duce totul singură.
Radu a vrut să răspundă, dar s-a oprit când a văzut că nu țipam și nu plângeam.
Am scos un caiet și am început să notăm cheltuielile. Nu am rezolvat nimic miraculos în seara aceea. Ne-am certat de două ori, am făcut calcule și am descoperit că aveam mai multe restanțe decât recunoscuserăm amândoi.
Dar măcar nu ne-am mai prefăcut că problema se va rezolva singură.
În săptămânile următoare, Radu a început să caute un alt loc de muncă și să ceară în scris plata salariilor restante. Eu am discutat la bancă despre posibilitatea restructurării ratei. Am redus cheltuielile și am stabilit cine o ia pe Ilinca de la școală, cine gătește și cine se ocupă de cumpărături.
Nu toate zilele au fost bune. Au existat certuri, oboseală și momente în care mi-a venit să-mi fac iar bagajul și să fug la mama.
Dar am început să o sun și pentru altceva decât problemele mele.
— Ce face tata? Și-a luat medicamentele? Tu cum te simți?
La început, mama părea surprinsă. Apoi a început să-mi povestească despre durerile ei de genunchi, despre vecina care o supăra și despre cât de greu îi era să urce scările cu sacoșele.
Mi-am dat seama că nu știam aproape nimic despre viața lor din ultimele luni.
Într-o sâmbătă din decembrie, i-am sunat și i-am întrebat dacă putem veni la prânz.
— Sigur, mamă, a spus tata. Veniți cu Ilinca?
— Venim toți trei. Dar nu gătiți nimic. Aducem noi mâncarea.
Am ajuns cu o tavă de sarmale, o prăjitură făcută împreună cu Ilinca și câteva cumpărături pentru ei.
Tata era în camera mea veche, pedalând încet pe bicicleta medicinală. Cutiile dispăruseră, iar pe perete apăruse un calendar cu fotografii de familie.
— Uite, a spus el când m-a văzut. Am făcut deja cincisprezece minute.
— Bravo, tată!
M-am apropiat și l-am sărutat pe obraz.
Nu m-a mai durut să văd bicicleta acolo.
După masă, Ilinca a vrut să rămână peste noapte. Mama s-a uitat spre mine, ezitând.
— Bunico, pot? a întrebat fetița.
— Astăzi mergem acasă, iubita mea, i-am răspuns. Bunicii au și ei nevoie de odihnă. Dar venim iar în vacanță, dacă sunt de acord.
Mama mi-a strâns mâna pe sub masă.
La plecare, tata mi-a pus în palmă cheia de rezervă.
— Să nu crezi că nu mai ai loc aici, Ana.
— Știu, tată.
— Doar să ne suni înainte.
Am zâmbit și am pus cheia în geantă.
În seara aceea, când am intrat în apartamentul nostru, Ilinca m-a întrebat:
— Mami, de ce nu mai dormim la bunica în fiecare weekend?
M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe.
— Pentru că bunica și bunicul ne iubesc foarte mult, dar au nevoie și de timp pentru ei. Așa cum și noi avem nevoie de timp împreună, aici, acasă.
— Dar tot putem merge la ei?
— Bineînțeles, iubita mea.
Am privit cele șapte cutii așezate lângă peretele dormitorului. Încă nu apucasem să le desfac pe toate.
Mi-am dat seama că părinții mei nu mă alungaseră din viața lor. Îmi ceruseră doar să nu le mai las lor toate greutățile vieții mele.
Și poate cel mai greu lucru pe care îl înveți când devii adult nu este să pleci din casa părinților, ci să accepți că și ei îmbătrânesc, obosesc și au dreptul să spună că nu mai pot.
Camera copilăriei mele nu mai exista așa cum o știam. Dar mama încă mă aștepta la masă, tata încă îmi păstra cheia, iar eu învățasem, în sfârșit, să intru pe ușa lor ca o fiică venită în vizită, nu ca un om care așteaptă să fie salvat.