Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cum adică mama a fost în aceeași situație ca mine? am întrebat, fără să dau drumul mânerului valizei.
Tata a privit spre ușa apartamentului, apoi a coborât vocea.
— Înainte să te naști, mama ta fusese acceptată la o școală de design vestimentar din București. Desena haine, făcea croieli, avea un talent extraordinar. Dar părinții ei i-au spus că din așa ceva nu se trăiește.
Am rămas nemișcată. Mama nu-mi povestise niciodată că îi plăcuse să deseneze.
— Și ce s-a întâmplat?
— A renunțat. Ne-am căsătorit, apoi ai venit tu. Eu lucram la uzină, ea s-a angajat la un magazin de textile. Ani întregi a spus că e mulțumită, dar uneori o găseam noaptea desenând rochii pe bucăți de hârtie.
— Și tu ce îi spuneai?
Tata și-a frecat fruntea.
— Că avem facturi de plătit și că trebuie să fie realistă. Exact ce ți-am spus și ție.
Din apartament s-a auzit vocea mamei.
— Ce faceți acolo? Andreea, dacă pleci, pleacă odată!
Tata a tresărit.
— Nu-i spune că ți-am povestit. Niciodată n-a vrut să vorbească despre asta.
— Și acum îmi cere să renunț la același lucru la care a renunțat ea?
Tata n-a răspuns. Am coborât cele patru etaje cu valiza după mine, iar când am ajuns afară, am început să plâng.
În prima noapte din garsonieră, am dormit îmbrăcată. Caloriferul abia se încălzea, salteaua mirosea a umezeală, iar de la vecini se auzea televizorul până după miezul nopții.
Aveam 430 de lei și niciun venit sigur.
Am deschis laptopul vechi și am început să caut mici afaceri din Ploiești care aveau nevoie de materiale publicitare. Am trimis douăzeci și șapte de mesaje până dimineața.
Trei mi-au răspuns. Primul proprietar voia să-i fac gratuit un logo. Al doilea mi-a oferit 150 de lei pentru zece afișe. Al treilea, patronul unei cofetării, mi-a cerut să trec pe la el cu câteva exemple.
M-am dus în aceeași zi. I-am arătat câteva lucrări făcute în timpul liber, iar omul mi-a oferit 300 de lei pentru un afiș și câteva imagini pentru pagina cofetăriei.
Am lucrat două zile la proiect. Când mi-a spus că este mulțumit și mi-a plătit suma promisă, aproape că mi-au dat lacrimile. Nu era mult, dar erau primii bani câștigați făcând ceea ce îmi plăcea.
Totuși, două lucrări mici nu însemnau un salariu. Am găsit un post de recepționeră la o clinică privată, cu program redus. Salariul era modest, dar îmi oferea un venit stabil și timp pentru proiectele de grafică.
Mama mă suna aproape zilnic. Într-o seară, am răspuns.
— Andreea, ai mâncat? Ai găsit serviciu?
— Da, mamă. Lucrez la o clinică și fac grafică pentru două firme.
— Tot cu desenele alea? Nu era mai bine să cauți ceva serios?
Am închis ochii.
— Mamă, dacă mă suni doar ca să-mi spui că greșesc, mai bine vorbim altă dată.
— Eu îți vreau binele!
— Știu. Dar binele pe care îl vrei tu nu este întotdeauna binele meu.
După aproape trei săptămâni, tata a venit la mine. A adus câteva haine rămase acasă și o cutie veche de pantofi.
— Asta e de la mama ta. A găsit-o când a făcut ordine.
Am deschis cutia. Înăuntru erau zeci de desene îngălbenite: rochii elegante, paltoane, costume și modele de bluze. În colțul fiecărei pagini era semnătura mamei.
— Sunt extraordinare, tată. Mama știe că mi le-ai adus?
— Ea mi-a spus să ți le dau. A zis că poate o să înțelegi de ce s-a speriat atât de tare când ai vrut să trăiești din desen.
Am pus foile cu grijă pe masă.
— Tată, tu de ce nu ai încurajat-o?
A rămas câteva clipe tăcut.
— Eram tineri, Andreea. Aveam puțini bani și credeam că siguranța e mai importantă decât orice. Mi-a fost frică. Și am făcut-o și pe ea să se teamă.
— Iar acum faceți același lucru cu mine.
— Da, a recunoscut. Cred că da.
Înainte să plece, a încercat să-mi lase niște bani. I-am mulțumit, dar i-am spus că deocamdată mă descurc.
În seara aceea am fotografiat unul dintre desenele mamei și i l-am trimis.
„Nu știam că desenai atât de frumos. Îmi pare rău că ai renunțat.”
Mi-a răspuns a doua zi: „N-am avut de ales.”
I-am scris: „Poate că atunci ai simțit că nu ai de ales. Dar eu vreau să încerc, chiar dacă o să-mi fie greu.”
Lunile următoare au fost mai dificile decât îmi imaginasem. Uneori lucram până la două dimineața, apoi mă trezeam la șase ca să ajung la clinică. Unii clienți întârziau plățile, alții cereau modificări nesfârșite. Am învățat să cer avans și să stabilesc termene clare.
După patru luni, reușeam să-mi plătesc chiria și facturile fără ajutorul părinților. Nu mă îmbogățisem, dar nu mai trăiam cu sentimentul că fiecare alegere a mea trebuia aprobată de altcineva.
Într-o duminică, mama m-a invitat la cafea. Când am ajuns, mă aștepta în bucătărie, cu două cești pe masă.
— Am văzut afișele pe care le-ai făcut pentru cofetărie, a început ea. Le-a pus Mariana pe Facebook.
— Și?
— Sunt frumoase.
Am ridicat privirea. Nu-mi aminteam când îmi mai spusese ceva atât de simplu despre munca mea.
— Mulțumesc, mamă.
Și-a frământat mâinile.
— Tatăl tău ți-a povestit despre școala la care voiam să merg?
Am încuviințat.
— M-am supărat pe el când am aflat. Dar poate trebuia să-ți spun eu. Am avut o profesoară care credea în talentul meu. Când am fost acceptată, am fost atât de fericită încât n-am dormit toată noaptea. Apoi ai mei mi-au spus că nu-și permit să mă țină la București. Am rămas aici și mi-am spus că așa e mai bine.
— Ți-a părut rău?
— De multe ori. Dar m-am obișnuit să nu mai vorbesc despre asta. Când ai început și tu să desenezi, m-am speriat. Nu voiam să ajungi să te chinui cu banii, cum ne-am chinuit noi.
— Mamă, am ajuns să mă chinui oricum. Numai că lucram într-un domeniu pe care îl uram.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știu. Și îmi pare rău pentru ce ți-am spus. Că n-ai realizat nimic, că alte fete au copii și case. N-aveam dreptul să te compar cu ele.
Am început să plâng și eu.
— Nu am nevoie să fii de acord cu fiecare alegere a mea. Am nevoie doar să nu mă faci să mă simt un eșec când lucrurile nu merg bine.
Mama m-a îmbrățișat.
— O să încerc, Andreea. Nu promit că n-o să-mi mai fie frică pentru tine. Dar o să încerc să nu te mai sperii și pe tine.
Nu ne-am împăcat ca în filme. Mama încă îmi mai dădea sfaturi pe care nu le cerusem, iar eu încă mă supăram uneori. Dar începuserăm să ne ascultăm.
În vară, la aproape șapte luni după ce plecasem, am semnat un contract lunar cu o mică firmă de publicitate. Împreună cu celelalte proiecte și salariul de la clinică, îmi oferea suficientă stabilitate încât să nu mai număr fiecare monedă.
Într-o duminică am mers la părinți cu o prăjitură. Le-am arătat câteva lucrări pe laptop, iar mama a studiat atent unul dintre afișe.
— Eu aș fi ales altă combinație de culori, a spus ea.
Am râs.
— Atunci poate îmi faci tu o propunere.
— Eu? La vârsta mea?
— De ce nu?
Două săptămâni mai târziu, mi-a trimis fotografia unei schițe făcute de ea. Era prima după foarte mulți ani. Am păstrat-o, nu pentru că mama urma să devină designer, ci pentru că își permisese din nou să facă ceva ce îi plăcea.
La următoarea masă în familie, tata a ridicat paharul.
— Pentru Andreea! Să-i meargă bine cu afacerea!
— Nu e încă o afacere mare, tată.
— Nu contează. E munca ta.
Mama mi-a strâns mâna.
— Și să știi ceva. Dacă într-o zi o să ai soț și copii, o să mă bucur. Dar dacă viața ta va arăta altfel, tot fata mea rămâi.
La plecare, tata m-a condus până la ușă. S-a uitat la geanta mea, apoi mi-a spus încet:
— Îmi pare rău că în ziua aceea te-am lăsat să cobori singură scările.
L-am îmbrățișat.
— Și mie mi-a fost frică, tată. Dar trebuia să plec.
Am coborât aceleași patru etaje pe care le coborâsem cu valiza și cu 430 de lei în buzunar. De data aceasta nu mai plângeam.
Nu aveam încă o casă a mea, nu eram măritată și nu știam dacă voi avea vreodată copii. Dar aveam un serviciu, câțiva clienți și curajul să iau singură decizii.
Iar când am ajuns afară, mama a deschis fereastra bucătăriei și mi-a făcut cu mâna.
— Andreea! Să mă suni când ajungi!
Am zâmbit.
— Te sun, mamă!
Pentru prima dată, grija ei nu mai suna ca o poruncă. Iar eu nu mai simțeam că trebuie să aleg între a-mi iubi părinții și a-mi trăi propria viață.