Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Nu, tată. Și până astăzi n-am avut niciun motiv să-i explic.
Tata a rămas câteva clipe cu telefonul meu în mână, privind mesajul trimis de Adrian.
— Laura, trebuie să te întreb ceva. Ești sigură că vrei să închei căsnicia asta? Nu vreau să iei o hotărâre doar din furie.
M-am uitat la verigheta pe care o lăsasem lângă voal.
— Nu pentru că Vanessa s-a urcat în mașină, tată. Ci pentru că Adrian m-a umilit și apoi m-a amenințat. Și pentru că astăzi mi-am dat seama că am trecut cu vederea prea multe lucruri.
Mama s-a așezat lângă mine și mi-a strâns mâna.
— Atunci ocupă-te de ce ai de făcut. De invitați ne ocupăm noi.
Telefonul a sunat din nou. Am răspuns.
— În sfârșit! a izbucnit Adrian. Unde ești? Oamenii întreabă de mireasă!
În fundal se auzea muzica formației și râsul Vanessei.
— Sunt la părinții mei.
— Termină cu prostiile și vino imediat! Am cheltuit o avere pe nunta asta!
— Eu am plătit nunta, Adrian.
— Iar începi cu banii? Suntem căsătoriți, Laura! Ce-i al tău e și al meu!
— Nu despre bani este vorba. Dar nu mă mai întorc la restaurant.
Vocea i s-a schimbat.
— Ascultă-mă bine. Dacă mă faci de râs în fața tuturor, mâine vorbesc cu tatăl tău. Să vedem dacă mai ești atât de curajoasă când îți taie accesul la firmă.
— Vorbește cu el. Este chiar lângă mine.
Am închis înainte să răspundă.
Tata a oftat.
— Nu mi-a plăcut niciodată felul în care vorbește cu tine. Dar am crezut că sunt lucruri pe care trebuie să le rezolvați voi.
— Și eu am crezut că se va schimba.
În seara aceea, părinții mei au mers la restaurant. Le-au explicat invitaților că petrecerea nu va continua în forma stabilită și că situația este una personală. Cei care doreau puteau rămâne să mănânce, fiindcă meniurile erau deja achitate.
Eu am rămas în camera în care dormisem în adolescență, încă îmbrăcată în rochia de mireasă.
Pe la unsprezece noaptea, Adrian mi-a trimis o fotografie. Stătea la masa mirilor, cu Vanessa lângă el. Ea ținea buchetul meu.
Sub fotografie scrisese: „Uite ce se întâmplă când cineva știe să se distreze fără să facă scandal.”
Am privit imaginea câteva secunde. Apoi am salvat-o și am închis telefonul.
Dimineața următoare, tata m-a însoțit la biroul avocatei care se ocupa de problemele juridice ale companiei noastre.
Firma fusese înființată de el cu aproape douăzeci și cinci de ani în urmă. Începuse cu un mic depozit de materiale pentru construcții, iar acum avea contracte importante în București și în județele din jur.
Cu trei ani înainte, tata îmi transferase pachetul majoritar de acțiuni. De atunci participam la toate deciziile importante, chiar dacă preferam să lucrez discret, fără să mă laud cu funcția mea.
Adrian fusese angajat cu opt luni înainte ca director operațional. Avea experiență în domeniu și, la început, păruse o alegere bună.
Dar în ultimele luni începuseră să apară probleme.
— Laura, a spus avocata, înainte să discutăm despre situația personală, trebuie să clarificăm câteva lucruri legate de companie.
A deschis un dosar și mi-a arătat mai multe facturi.
— Departamentul financiar a semnalat plăți repetate către o firmă de consultanță. În total, aproximativ 180.000 de lei în ultimele patru luni. Toate aprobate de Adrian.
Am recunoscut imediat numele firmei.
— Vantage Consulting? Parcă Adrian spunea că îi ajută cu niște proiecte de extindere.
— Exact. Numai că documentele justificative sunt incomplete. Iar firma este administrată de Vanessa.
Am simțit că mi se face frig.
— Vanessa? Fosta lui iubită?
Avocata a încuviințat.
— Am verificat informațiile publice despre societate. Nu putem spune încă dacă plățile au fost nejustificate. Dar există suficiente semne de întrebare pentru un audit independent.
Mi-am amintit câte seri Adrian îmi spusese că lucrează până târziu. Câte deplasări făcuse fără să-mi explice exact unde merge.
— Vreau să verificăm totul, am spus. Dar fără acuzații până nu avem dovezi.
În aceeași zi, am cerut verificarea contractelor și limitarea temporară a drepturilor lui Adrian de a aproba plăți, prin procedurile interne ale companiei.
După-amiază, m-a sunat furios.
— Ce ai făcut la firmă? Mi-au spus că nu mai pot autoriza facturile!
— Se verifică anumite contracte.
— Tu ai cerut asta?
— Da.
A izbucnit în râs.
— Laura, nu te mai juca de-a directoarea! O să vorbesc cu tatăl tău și se termină circul.
— Adrian, tata nu mai conduce compania de trei ani.
A tăcut.
— Ce vrei să spui?
— Că eu dețin pachetul majoritar de acțiuni. Și că deciziile pe care le iau în companie nu au nevoie de aprobarea lui.
— Nu se poate…
— Ba se poate. Ai avut acces la documentele societății când ai fost angajat. Doar că nu te-a interesat niciodată să le citești.
— Laura, iubito, hai să discutăm. Nu am vrut să te rănesc ieri.
Schimbarea de ton a fost atât de bruscă încât aproape am râs.
— Ieri mi-ai spus că sunt ridicolă. Astăzi sunt iar iubita ta?
— Vanessa nu înseamnă nimic pentru mine!
— Atunci de ce firma ei primește bani de la compania noastră?
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Sunt contracte perfect legale, a spus într-un târziu.
— Atunci auditul va confirma asta.
Am închis.
În zilele următoare, Adrian a încercat de mai multe ori să mă convingă să renunț la verificări. Mi-a trimis flori, mesaje de dragoste și promisiuni că va rupe orice legătură cu Vanessa.
Dar când i-am cerut să explice serviciile facturate de firma ei, devenea agresiv și mă acuza că încerc să mă răzbun.
După aproape trei săptămâni, auditorii au prezentat primele concluzii. Pentru o parte importantă dintre facturi nu existau dovezi suficiente că serviciile fuseseră efectiv prestate. Mai multe rapoarte erau aproape identice, iar unele lucrări trecute în contract fuseseră realizate deja de angajații noștri.
Au apărut și deconturi pentru deplasări care nu aveau legătură clară cu activitatea companiei.
Nu toate sumele puteau fi considerate pierderi, dar situația era suficient de gravă pentru a cere explicații oficiale.
Adrian a fost convocat la o ședință împreună cu reprezentanții departamentului financiar, avocata și ceilalți membri ai conducerii.
A intrat în sală cu același aer sigur pe el.
— Presupun că am terminat cu teatrul ăsta, a spus, așezându-se.
Am împins dosarul spre el.
— Avem nevoie de documentele care justifică aceste plăți.
A răsfoit primele pagini, apoi s-a încruntat.
— Sunt contracte de consultanță. Nu înțeleg ce vreți de la mine.
— Vrem să știm de ce ai aprobat facturi pentru servicii pe care auditorii nu le pot verifica.
— Mă acuzi că am furat?
— Îți cer explicații, Adrian. Exact cum i-am cere oricărui director.
Avocata a intervenit și i-a prezentat constatările. Adrian a început să se contrazică. Pentru unele plăți susținea că existau rapoarte, pentru altele că Vanessa urma să le predea ulterior.
La final, a aruncat dosarul pe masă.
— Toată povestea asta a început pentru că am luat-o pe Vanessa în limuzină!
L-am privit fără să ridic vocea.
— Nu, Adrian. Povestea asta a început când ai considerat că poți să mă tratezi oricum, pentru că eu voi accepta întotdeauna.
În urma verificărilor și a procedurilor interne, compania a decis încetarea raporturilor de muncă cu Adrian, cu respectarea pașilor legali. Pentru sumele contestate, avocații au început demersurile de recuperare, pe baza documentelor și a responsabilităților stabilite.
Nu a existat nicio arestare spectaculoasă și niciun proces câștigat peste noapte. Au urmat luni de corespondență, verificări și discuții între avocați.
Între timp, eu am început procedura de divorț.
Adrian a venit o singură dată la casa părinților mei, cerând să vorbim fără avocați.
— Laura, am făcut o prostie. Dar nu poți să distrugi tot ce am construit pentru o greșeală.
— Ce am construit, Adrian? O relație în care eu trebuia să tac de fiecare dată când Vanessa depășea o limită?
— Eram doar prieteni!
— Poate. Dar în ziua nunții noastre ai ales să o aperi pe ea și să mă umilești pe mine.
A coborât privirea.
— Și dacă ți-aș spune că vreau să începem de la capăt?
— Nu mai vreau să încep nimic cu tine.
Pentru prima dată, n-a mai avut un răspuns pregătit.
Câteva luni mai târziu, compania a ajuns la o înțelegere privind recuperarea unei părți din sumele contestate, fără ca asta să înlăture celelalte obligații care urmau să fie clarificate. Adrian nu mai lucra pentru noi, iar relația lui cu Vanessa se deteriorase după apariția problemelor financiare.
Nu m-am interesat ce s-a întâmplat între ei. Nu mai era problema mea.
Într-o duminică, mama m-a găsit în grădina casei lor, privind fotografiile de la nuntă.
— De ce te mai uiți la ele? m-a întrebat.
— Pentru că încerc să înțeleg cum am putut să nu văd cine era cu adevărat.
Mama s-a așezat lângă mine.
— Poate ai văzut, Laura. Dar ai sperat că iubirea va fi mai puternică decât lucrurile care te deranjau.
Am privit fotografia în care Adrian mă ținea de mână în fața ofițerului de stare civilă. Zâmbeam amândoi.
— Știi ce mă doare cel mai tare? Că nici măcar nu i-am cerut să aleagă între mine și Vanessa. I-am cerut doar să mă respecte în ziua nunții noastre.
— Și n-a făcut-o.
Am închis albumul.
— Nu.
Mama mi-a pus mâna pe umăr.
— Atunci poate că ai pierdut o nuntă, dar ai evitat să pierzi ani întregi lângă omul nepotrivit.
Am rămas mult timp în grădină, ascultând frunzele mișcate de vânt.
Nu mă simțeam victorioasă. Nu mă bucuram că Adrian își pierduse serviciul sau că aveam de recuperat bani de la firma Vanessei. Aș fi preferat să nu se întâmple nimic din toate acestea.
Dar nu regretam că coborâsem din limuzină.
În ziua nunții mele, Adrian îmi ceruse să mă dau la o parte pentru o altă femeie. Iar eu, pentru prima dată în relația noastră, refuzasem.
Poate că aceea fusese cea mai dureroasă zi din viața mea. Dar fusese și ziua în care înțelesesem că nu trebuie să implor un loc lângă omul care pretinde că mă iubește.
Un loc acolo ar fi trebuit să fie al meu, fără să-l cer.