Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cel de-al doilea nume era Elena, a spus Alexandru, întorcând telefonul spre mine.
Am privit fotografia fără să pot vorbi. Două fetițe nou-născute, învelite în pături albe, stăteau una lângă cealaltă. Sub imagine erau scrise două nume: Cristina și Elena.
— Nu se poate, am șoptit. Elena este un nume obișnuit. Poate fi o coincidență.
— Poate, a răspuns el. Dar Cristina avea aceeași vârstă ca dumneavoastră. Și același semn sub ureche.
Doamna Florica s-a apropiat și mi-a întins un scaun.
— Așezați-vă, domnișoară. Încă țineți copilul în brațe.
M-am așezat cu grijă. Matei dormea liniștit, cu degetele prinse de bluza mea. Alexandru îl privea de parcă vedea pentru prima dată ceva ce îi lipsise de zece luni.
— Cristina a căutat-o ani întregi pe sora ei, a continuat el. Știa că mama lor născuse două fetițe, dar în familie i se spusese că una murise la naștere. Mai târziu a găsit fotografia aceasta și a început să pună întrebări.
— Și ce a aflat?
— Foarte puțin. Mama ei murise, iar rudele care ar fi putut ști adevărul refuzau să vorbească. Cu câteva luni înainte să nască, Cristina găsise numele unei asistente care lucrase la maternitate. Voia să o caute după ce se năștea Matei.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Cum o chema pe asistentă?
Alexandru a ezitat.
— Maria Popescu.
Am ridicat brusc privirea.
— Așa o chema pe femeia care m-a crescut.
De data aceasta, Alexandru nu a mai spus nimic. A scos un carnețel din buzunar și a notat numele complet, apoi m-a întrebat dacă aș accepta să verificăm documentele.
— Nu vreau să vă sperii și nici să vă dau speranțe false, Elena. Dar cred că trebuie să aflăm adevărul.
Am încuviințat. Înainte să plece, i-am înapoiat copilul. Matei s-a trezit și a început să scâncească, însă Alexandru l-a legănat ușor până s-a liniștit.
În noaptea aceea n-am dormit.
Am scos de sub pat cutia cu lucrurile Mariei. Femeia care mă crescuse murise cu patru ani înainte, lăsându-mi un apartament mic, câteva fotografii și multe întrebări fără răspuns.
Printre acte am găsit certificatul meu de naștere, câteva documente medicale și un plic îngălbenit pe care nu-l observasem niciodată.
Pe plic scria: „Pentru Elena, când va dori să știe de unde vine.”
Am desfăcut hârtia cu mâinile tremurând.
Maria îmi scrisese că nu era mama mea biologică. Lucrase ca asistentă într-o maternitate din București, unde o tânără născuse două gemene. Familia mamei hotărâse că nu putea crește ambele fete, iar în împrejurări pe care Maria însăși le descria drept nedrepte, una dintre ele ajunsese în grija ei.
Nu explica toate detaliile. Recunoștea însă că actele fuseseră întocmite cu ajutorul unor persoane care încălcaseră procedurile și că, de teamă să nu mă piardă, nu mai încercase să îndrepte situația.
Ultimele rânduri erau aproape șterse.
„Te-am iubit ca pe copilul meu. Dar iubirea mea nu îți dădea dreptul să-ți ascund adevărul. Dacă într-o zi vei găsi cealaltă fetiță, spune-i că mi-a părut rău.”
Am plâns până dimineața. Nu știam dacă să fiu recunoscătoare femeii care mă crescuse sau furioasă pentru anii pe care îi pierdusem.
A doua zi l-am sunat pe Alexandru.
Ne-am întâlnit într-un birou de avocatură, unde i-am arătat scrisoarea și documentele. El venise cu certificatul de naștere al Cristinei și cu informațiile strânse de ea înainte să moară.
Data nașterii era aceeași. Maternitatea era aceeași. Numele asistentei apărea în ambele dosare.
— Vreau un test ADN, am spus. Nu pot să-mi construiesc viața pe o asemănare și pe niște hârtii vechi.
— Și eu vreau să fim siguri, a răspuns Alexandru.
Pentru că sora mea presupusă nu mai trăia, avocatul a discutat cu laboratorul despre o comparație genetică folosind probele mele și ale lui Matei, cu acordul tatălui său.
Au trecut aproape trei săptămâni până la rezultat.
În fiecare zi mă întrebam dacă aveam dreptul să sper. Dacă acea femeie din fotografie fusese sora mea, însemna că trăisem douăzeci și opt de ani fără să știu că există.
Când rezultatul a sosit, Alexandru m-a chemat la biroul avocatului.
Documentul confirma o legătură biologică foarte puternică, compatibilă cu faptul că eram mătușa maternă a copilului. Împreună cu documentele și asemănarea extraordinară, concluzia susținea că eu și Cristina fuseserăm surori gemene.
Am citit rezultatul de trei ori.
— Deci chiar am avut o soră…
Alexandru a încuviințat.
— Da, Elena. Și ea te-a căutat.
Mi-a întins un dosar subțire. Înăuntru erau copii ale unor scrisori pe care Cristina le scrisese în ultimii ani.
Într-una dintre ele spunea că nu știa dacă sora ei trăiește, dar că, dacă o va găsi vreodată, primul lucru pe care îl va face va fi să o îmbrățișeze.
În alta povestea despre sarcină și despre copilul pe care urma să-l nască.
„Dacă am o soră undeva în lume, sper să o cunosc înainte ca băiețelul meu să crească. Mi-ar plăcea să știe că are o mătușă.”
Nu am putut termina scrisoarea.
— De ce a murit? l-am întrebat pe Alexandru.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— A avut complicații grave după naștere. Medicii au făcut tot ce au putut. Matei avea doar câteva săptămâni când am pierdut-o.
Am rămas mult timp în tăcere. În fața mea stătea bărbatul care își pierduse soția, iar eu tocmai descoperisem că pierdusem o soră pe care nu apucasem să o cunosc.
— Aș vrea să știu cum era, am spus în cele din urmă.
Alexandru a zâmbit trist.
— Încăpățânată. Râdea din toată inima. Îi plăcea să gătească, deși ardea aproape orice. Și nu suporta când cineva vorbea urât cu oamenii care munceau pentru el.
Am început să râd printre lacrimi.
— Atunci semănam și la caracter.
În lunile următoare, Alexandru mi-a arătat fotografii, filmări și scrisori ale Cristinei. Am aflat unde învățase, ce muzică asculta și cum îl cunoscuse. Nu încerca să mă transforme în soția pe care o pierduse. Îmi vorbea despre ea ca despre o persoană pe care meritam să o cunosc, măcar din amintiri.
Cu Matei lucrurile au mers mai încet.
La început, Alexandru mă invita să-l văd câte o oră, când avea timp. Îl luam în brațe, ne jucam și îl ajutam să mănânce. Uneori plângea când plecam, alteori abia mă băga în seamă, preocupat de jucăriile lui.
Nu am încercat niciodată să-i înlocuiesc mama.
Într-o după-amiază, Alexandru mi-a spus:
— Elena, vreau să-ți propun ceva. Nu trebuie să mai lucrezi la restaurant. Te pot ajuta financiar.
Am clătinat din cap.
— Îți mulțumesc, dar nu vreau să depind de tine. Am muncit toată viața și pot continua.
— Cristina și-ar fi dorit să ai o viață mai ușoară.
— Poate. Dar cred că și-ar fi dorit să-mi păstrez libertatea.
A acceptat fără să insiste.
Am continuat să lucrez, dar am redus turele duble și m-am înscris la un curs de calificare pentru o slujbă mai bine plătită. Alexandru m-a ajutat să înțeleg câteva dintre actele vechi ale Mariei, iar prin avocat am încercat să clarificăm ce se întâmplase la maternitate.
Nu am aflat niciodată toate răspunsurile. Unele persoane muriseră, altele nu-și mai aminteau, iar o parte dintre documente dispăruseră. Dar am înțeles că despărțirea noastră nu fusese alegerea Cristinei și nici a mea.
Într-o zi, Alexandru m-a dus la mormântul ei.
Am așezat un buchet de flori albe și am rămas singură câteva minute.
— Bună, Cristina, am șoptit. Sunt Elena. Îmi pare rău că am ajuns atât de târziu.
Am scos din geantă o fotografie cu mine, făcută în ziua în care împlinisem optsprezece ani, și am așezat-o lângă flori pentru câteva clipe.
— Mi-ar fi plăcut să creștem împreună. Să ne certăm pentru haine, să ne spunem secrete și să râdem de cât de mult semănăm. Dar îți promit că Matei va ști cine ai fost.
Când m-am întors, Alexandru mă aștepta lângă poartă, cu băiețelul în brațe.
Matei m-a văzut și a întins mâinile spre mine, exact cum făcuse în seara aceea, la restaurant.
L-am luat în brațe și l-am sărutat pe frunte.
— Hai, puiule. Mergem acasă.
Au trecut doi ani de atunci.
Matei a crescut, a început să vorbească și să pună întrebări despre mama lui. Alexandru îi arată fotografiile Cristinei, iar eu îi povestesc lucrurile pe care le-am aflat despre ea.
Într-o duminică, băiețelul s-a așezat lângă mine cu un album în brațe.
— Mătușa Elena, de ce semeni cu mami?
Am deschis albumul la fotografia în care Cristina zâmbea lângă Alexandru.
— Pentru că eu și mama ta am fost surori gemene. Ne-am născut în aceeași zi și semănam foarte mult.
Matei s-a uitat atent la fotografie, apoi la mine.
— Și de ce n-ai venit când eram eu mic?
Mi s-a strâns inima.
— Pentru că nu știam unde sunteți. Dar acum știu. Și o să vin să te văd cât de des pot.
S-a gândit câteva secunde, apoi m-a îmbrățișat.
— Bine. Dar să vii și de ziua mea.
— Promit.
În seara aceea, după ce Matei a adormit, Alexandru mi-a arătat fotografia din restaurant, cea în care o văzusem prima dată pe Cristina.
— Știi, Elena, când te-am văzut cu el în brațe, pentru o clipă am crezut că o văd din nou pe soția mea.
— Știu.
— Dar acum, când mă uit la tine, o văd pe sora ei. Și mă bucur că Matei te are în viața lui.
Am privit fotografia și am zâmbit cu ochii umezi.
În seara în care intrasem în restaurant să servesc un client bogat, crezusem că cel mai important lucru era să nu greșesc comanda și să primesc un bacșiș bun.
Nu știam că băiețelul care întinsese mâinile spre mine avea să-mi schimbe viața.
Nu-mi recuperasem copilăria alături de Cristina. Nu mai puteam să-i aud vocea sau să-i spun cât de mult mi-aș fi dorit să o cunosc.
Dar aveam un nepot care mă striga „mătușa Elena”, un album plin cu fotografii și o familie despre care nu știusem că există.
Iar uneori, când Matei adoarme cu capul pe umărul meu, mă gândesc la sora mea și îi spun în gând:
— Cristina, nu am apucat să fim surori cât ai trăit. Dar promit să fiu mereu alături de băiețelul tău.