Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Dă-mi documentul, Cristina! a strigat Sorin, întinzând mâna peste masă. Nu înțelegi ce citești!
Am făcut un pas înapoi și am strâns foaia la piept.
— Ba înțeleg foarte bine. Pe 9 septembrie, mama era inconștientă la spital. Voi susțineți că în aceeași zi a venit la firma voastră și a semnat o datorie de 1,8 milioane de lei.
Rodica s-a ridicat brusc din fotoliu.
— Poate a semnat înainte de operație! Nu te mai agăța de toate prostiile!
— Documentul spune că a semnat la ora paisprezece. La ora aceea era în sala de operație.
M-am întors spre Mihai.
— Tu ai fost cu mine la spital. Ai stat lângă mine când medicul ne-a spus că intervenția s-a complicat. Știai că mama nu putea semna nimic.
Soțul meu și-a coborât privirea.
— Cristina, eu n-am întocmit actele. Sorin s-a ocupat de ele.
— Dar mi-ai cerut să semnez. Știai că sunt false?
— Nu știam sigur!
Răspunsul lui m-a durut mai tare decât dacă ar fi recunoscut totul.
— Și totuși ai fost dispus să riști moștenirea mamei mele ca să-ți salvezi firma.
Rodica a lovit cu palma în masă.
— Destul! Firma asta v-a ținut unsprezece ani! Acum, când avem nevoie de ajutor, ne întorci spatele?
— Nu vă datorez banii mamei. Și nici ea nu vi i-a datorat.
Am scos telefonul și am fotografiat documentul, inclusiv semnătura și data.
Sorin a încremenit.
— Ce faci?
— Păstrez o copie. Originalul îl puteți lua. Avocata mea va cere să fie verificat.
— Ai avocat? a întrebat Mihai, surprins.
— Da. Pentru că acum șase zile am aflat că firma voastră pretinde o datorie despre care mama nu mi-a spus niciodată nimic.
În sufragerie s-a făcut liniște.
După înmormântare, avocatul care se ocupa de succesiune mă anunțase că primise o notificare de la firma familiei lui Mihai. Atunci începusem să verific situația, fără să-mi imaginez că propriul meu soț era implicat.
— Și n-ai spus nimic? a întrebat Rodica.
— Voi mi-ați spus ceva? Ați așteptat să-mi îngrop mama, apoi ați venit la cinci dimineața să mă obligați să semnez.
Mihai a încercat să-mi atingă brațul.
— Cristina, hai să discutăm fără mama și Sorin.
M-am ferit.
— Ai avut douăsprezece zile să vorbești cu mine. Acum vreau să plecați toți.
Rodica și-a luat geanta.
— O să regreți! Dacă firma intră în faliment, să nu vii să ne ceri ajutorul!
Am deschis ușa.
— Doamnă Rodica, singurul lucru pe care vi l-am cerut vreodată a fost să-mi respectați mama. Nici măcar asta n-ați putut face.
Au plecat, iar Mihai i-a urmat fără să se mai uite înapoi.
După ce am încuiat, m-am așezat în fotoliul mamei și am început să plâng. Nu pentru bani. Ci pentru că omul lângă care trăisem unsprezece ani mă privise în ochi și îmi ceruse să semnez un document despre care bănuia că era fals.
La ora nouă am sunat-o pe avocata mea, Irina.
I-am trimis fotografiile, iar ea mi-a cerut documentele medicale din ziua operației și toate informațiile privind pretinsa datorie.
— Nu semna nimic, Cristina. Vom contesta creanța și vom solicita verificarea autenticității semnăturii. Dacă documentul este fals, lucrurile sunt foarte grave.
În zilele următoare am aflat și de ce familia lui Mihai era atât de disperată.
Firma lor investise într-un proiect imobiliar la marginea Ploieștiului. Împrumutaseră bani, cumpăraseră terenul și începuseră lucrările înainte să aibă toate problemele administrative rezolvate. Proiectul se blocase, iar banca le cerea garanții suplimentare.
Moștenirea mamei mele părea soluția perfectă.
Numai că mama nu le împrumutase niciodată bani.
Avocata a cerut dovezi privind transferul celor 1,8 milioane de lei. Nu exista niciun virament, nicio retragere corespunzătoare și niciun contract anterior care să explice suma.
Mai mult, înscrisul prezentat de Sorin avea o semnătură care semăna suspect de mult cu cea de pe un document medical vechi al mamei.
Expertiza urma să stabilească dacă fusese copiată.
La patru zile după vizita soacrei, Mihai s-a întors acasă.
— Cristina, trebuie să găsim o soluție. Mama e disperată. Sorin spune că pierdem tot.
— Atunci vindeți ce mai aveți și discutați cu banca. Dar nu luați moștenirea mamei mele.
S-a așezat în fața mea.
— Nu înțelegi. Dacă firma cade, eu rămân fără nimic.
— Și de aceea ai acceptat să mă minți?
A tăcut.
— Mihai, spune-mi un singur lucru. Când ai aflat că documentul nu era în regulă?
Și-a frecat fața cu palmele.
— Cu două zile înainte să venim aici. Sorin mi-a spus că actele nu erau tocmai clare, dar că mama ta ar fi fost de acord să ne ajute.
— Mama era moartă, Mihai. Nu mai putea fi de acord cu nimic.
A început să plângă.
— Am crezut că putem salva firma și apoi să punem banii la loc.
Atunci am înțeles că nu fusese o simplă neînțelegere. Mihai știa suficient cât să se oprească, dar alesese să meargă mai departe.
— Vreau să pleci, i-am spus.
— Cristina, suntem căsătoriți!
— Tocmai de aceea ar fi trebuit să fii primul om care mă protejează, nu cel care mă împinge să semnez.
În aceeași seară și-a făcut bagajul și s-a mutat temporar la fratele lui.
Au urmat săptămâni dificile. Prin avocat, am contestat oficial pretinsa datorie și am depus plângere pentru verificarea documentului. Succesiunea a continuat, cu clarificările necesare privind pretențiile firmei.
Expertiza a indicat că semnătura de pe înscris nu fusese executată în mod autentic de mama. Documentele spitalului confirmau că în ziua respectivă nu avusese posibilitatea să semneze la sediul firmei.
Sorin a fost chemat să dea explicații. Rodica a încetat să mă mai sune când a înțeles că nu voi renunța.
Firma lor nu a fost salvată. Creditorii au început procedurile pentru recuperarea datoriilor, iar familia a fost nevoită să renunțe la proiectul imobiliar. Situația juridică a documentului fals a continuat să fie cercetată separat.
Nu m-am bucurat de necazurile lor. Dar nici nu m-am simțit vinovată pentru consecințele unor decizii pe care nu le luasem eu.
Cu Mihai am început procedura de divorț. Împărțirea bunurilor noastre urma să fie stabilită potrivit actelor și regimului matrimonial, însă moștenirea primită de la mama nu devenea automat proprietatea familiei lui.
Într-o după-amiază, înainte să semnăm ultimele documente necesare divorțului, Mihai mi-a cerut să ne întâlnim.
— Am pierdut tot, Cristina, mi-a spus. Firma, casa părinților mei, căsnicia noastră.
— Căsnicia noastră n-ai pierdut-o din cauza firmei.
— Știu.
— Ai pierdut-o în dimineața în care ai venit cu mama ta și mi-ai cerut să semnez o minciună.
A coborât capul.
— Îmi pare rău.
L-am privit câteva clipe. Cu ani în urmă, cuvintele acelea ar fi fost suficiente ca să încerc din nou. Acum nu mai erau.
— Și mie, Mihai.
Ne-am despărțit fără să ne îmbrățișăm.
În lunile următoare, am început să mă ocup de ceea ce mama își dorise cu adevărat.
Nu am cheltuit moștenirea pe lucruri scumpe și nici nu am încercat să demonstrez cuiva cât de bogată devenisem. Am păstrat proprietățile și am discutat cu un contabil și cu un avocat despre folosirea unei părți din veniturile lor pentru un program de burse.
În primul an am putut ajuta trei studenți la Medicină, tineri din familii cu venituri mici, care aveau rezultate bune și dificultăți în a-și acoperi cheltuielile.
La prima întâlnire cu ei, am dus fotografia mamei.
Le-am povestit despre femeia care lucrase aproape patruzeci de ani într-un cabinet din Ploiești, care uneori primea pacienți fără să le ceară bani și care credea că un copil talentat nu trebuie să renunțe la facultate doar pentru că părinții lui sunt săraci.
Una dintre studente, o fată dintr-un sat de lângă Buzău, a început să plângă.
— Doamnă Cristina, tata este muncitor cu ziua, iar mama nu lucrează. Credeam că va trebui să întrerup facultatea.
I-am strâns mâna.
— Atunci să înveți bine. Asta și-ar fi dorit mama mea.
În seara aceea m-am întors acasă și m-am așezat în fotoliul ei.
Pe măsuță era aceeași fotografie de la înmormântare. Florile se ofiliseră de mult, dar fotografia rămăsese acolo.
Am luat-o în mâini.
— Am făcut ce ți-am promis, mamă, am șoptit.
Mi-am amintit dimineața în care Rodica intrase în casa mea, cerând să-i dau tot ce mama muncise o viață să strângă.
Atunci crezusem că trebuie să-mi apăr moștenirea.
Abia mai târziu am înțeles că apărasem ceva mult mai important: dreptul mamei mele de a fi respectată chiar și după moarte și dreptul meu de a nu fi trădată în numele unei așa-zise obligații de familie.
Nu toate pierderile pot fi reparate cu bani. Eu îmi pierdusem mama și căsnicia în mai puțin de o lună.
Dar din ceea ce mama îmi lăsase începeau să crească alte șanse, pentru oameni pe care ea nu apucase să-i cunoască.
Și pentru prima dată după multe luni, când am stins lumina în sufragerie, am simțit că pot dormi liniștită.