Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ei bine, Cătălin? Cine se ocupă de familia pe care ai invitat-o?
Soțul meu s-a uitat la fratele lui, apoi la Alina. Pentru prima dată de când eram căsătoriți, nu mai avea pe cine să trimită în bucătărie ca să rezolve problema.
— Elena, hai să discutăm două minute între patru ochi, a spus, încercând să mă tragă deoparte.
— Nu avem ce discuta. Ai hotărât singur că rudele tale vor locui aici o lună. Acum te ocupi de ele.
Alina a intervenit imediat:
— Dar noi am venit cu doi copii mici! Nu poți să pleci pur și simplu!
— Alina, sunt copiii voștri. Nu i-am invitat eu și nici nu am promis că voi avea grijă de ei.
Marius și-a lăsat valizele jos.
— Cătălin, tu ne-ai spus că Elena e în concediu și că nu vor fi probleme!
— Așa credeam și eu, a murmurat soțul meu.
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Exact asta e problema, Cătălin. Ai crezut că timpul meu îți aparține.
Mi-am luat geanta și am ieșit. Înainte să închid ușa, l-am auzit strigând că o să discutăm serios când mă întorc.
— Sigur, i-am răspuns. Peste patru săptămâni.
La Ploiești, mama m-a întâmpinat cu o farfurie de ciorbă și cu patul proaspăt făcut. Când i-am povestit ce se întâmplase, a rămas câteva clipe tăcută.
— Elena, eu nu vreau să te învăț să te cerți cu bărbatul tău. Dar concediul este al tău. Dacă el și-a invitat rudele, trebuie să înțeleagă că nu te poate obliga să le servești.
În prima seară am dormit aproape unsprezece ore. M-am trezit fără alarmă, am băut cafeaua în curte și am citit câteva capitole din cartea pe care o purtam de luni întregi în geantă.
Telefonul a început să sune luni dimineață.
— Elena, unde ai pus oala mare? m-a întrebat Cătălin.
— În dulapul de jos.
— Și ce gătesc pentru copii? Alina spune că nu mănâncă ce am făcut aseară.
— Întreab-o pe Alina. Ea știe ce le place.
— Foarte amuzant!
A închis supărat.
Marți m-a sunat din nou. Copiii răsturnaseră suc pe covor, Marius se plângea că nu poate dormi pe canapea, iar Alina voia să știe de ce nu cumpăraserăm un televizor pentru camera mică.
— Elena, nu-mi vine să cred cât de pretențioși sunt!
— Ultima dată când au stat la noi, ți-am spus exact același lucru.
— Da, dar nu credeam că e chiar așa.
— Pentru că atunci eu făceam totul și tu erai la serviciu.
A tăcut.
Joi, când am plecat la mare, am primit un mesaj de la Alina.
„Elena, nu mi se pare normal să ne lași fără ajutor. Eu am doi copii și sunt foarte obosită.”
I-am răspuns simplu:
„Alina, și eu sunt obosită. Tocmai de aceea mi-am luat concediu. Sper să vă organizați și să terminați renovarea cât mai repede.”
Nu mi-a mai scris.
După o săptămână, Cătălin m-a sunat seara. De data aceasta nu mai țipa.
— Elena, îmi pare rău.
Am închis cartea pe care o citeam.
— Pentru ce anume?
— Pentru că am hotărât fără tine. Pentru că am presupus că o să gătești, o să faci curățenie și o să stai cu copiii. Acum vin de la serviciu și găsesc chiuveta plină, jucării peste tot și pe Marius întins pe canapea.
— Și Alina?
— Spune că e obosită și că are nevoie de odihnă.
— Exact ce îți spuneam eu înainte să plec.
— Știu. Am fost nedrept.
Am rămas tăcută câteva secunde.
— Cătălin, nu mă deranjează că vrei să-ți ajuți fratele. Mă deranjează că ai hotărât să-l ajuți folosind timpul și munca mea, fără să mă întrebi.
— Ai dreptate.
Era prima dată când recunoștea asta fără să adauge imediat un reproș.
Două zile mai târziu, Marius și Alina s-au mutat într-un apartament închiriat pe termen scurt. Renovarea lor nu era terminată, dar Cătălin le explicase că nu mai puteau rămâne încă trei săptămâni.
Marius s-a supărat.
— Ești fratele meu! Credeam că pot conta pe tine!
— Poți conta pe mine când ai nevoie de ajutor, i-a răspuns Cătălin. Dar nu pot promite în numele Elenei că o să vă gătească și o să vă crească copiii.
Au plecat fără să-și ia rămas-bun de la mine.
Nu m-am bucurat că se certaseră. Dar nici nu m-am simțit vinovată.
Mi-am continuat concediul. Am mai stat câteva zile la mare, apoi m-am întors la mama. Am ieșit la plimbare, am dormit cât am vrut și am petrecut timp cu ea fără să mă uit mereu la ceas.
Când m-am întors în București, după patru săptămâni, Cătălin mă aștepta acasă.
Apartamentul era curat. Pregătise cina, iar pe masă pusese un buchet de flori.
— Nu vreau să crezi că o cină repară totul, mi-a spus. Dar vreau să-ți arăt că am înțeles.
M-am așezat în fața lui.
— Atunci spune-mi ce ai înțeles.
— Că faptul că apartamentul este pe numele meu nu înseamnă că pot decide singur cum trăim. Și că munca ta în casă nu este ceva ce mi se cuvine.
— Și dacă Marius îți cere din nou să stea aici?
— Discut mai întâi cu tine. Dacă nu suntem amândoi de acord, găsim altă soluție.
Am privit masa pregătită și omul care, cu o lună înainte, îmi spusese că pot pleca dacă nu-mi convine.
— Cătălin, eu nu vreau să plec din căsnicia noastră. Dar nici nu vreau să mai fiu tratată ca o menajeră care trebuie să fie recunoscătoare că locuiește aici.
— Nu o să se mai întâmple, mi-a promis.
Nu l-am iertat doar pentru că pregătise cina. În săptămânile următoare am urmărit dacă își respectă promisiunile. A început să se ocupe singur de cumpărături, să gătească și să nu mai presupună că toate treburile casei sunt responsabilitatea mea.
Într-o duminică, Marius l-a sunat să-l întrebe dacă poate veni cu familia în vizită.
Cătălin s-a întors spre mine.
— Elena, ai chef de musafiri weekendul viitor?
Am zâmbit.
— La o cafea, da. O lună întreagă, nu.
A râs și i-a transmis fratelui său că îi așteptăm duminică după-amiază, pentru câteva ore.
Atunci am știut că luna aceea nu fusese doar un concediu reușit. Fusese prima dată când refuzasem să-mi mai sacrific liniștea pentru niște hotărâri luate de alții.
Iar Cătălin înțelesese, în sfârșit, că într-o căsnicie nu este suficient să spui „este casa mea”. Trebuie să te porți în așa fel încât și omul de lângă tine să se simtă acasă.