Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Atunci spune-mi tu, Nicolas. De ce n-a venit mama ta acasă în toți acești ani?
Băiatul și-a strâns agrafa în pumn și a coborât privirea.
— Mama spune că a făcut o greșeală mare. Și că i-a fost rușine să vă mai caute.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Ce greșeală, puiule?
— Nu știu. Dar aseară a plâns mult. Mi-a spus că, dacă dumneavoastră nu vreți să veniți, să nu mă supăr. Că are să înțeleagă.
Mi-am șters lacrimile.
— Spune-i mamei tale că vin. Chiar acum.
Am plătit nota și am ieșit împreună din restaurant. Afară ne aștepta un bărbat de vreo șaizeci de ani, pe care Nicolas mi l-a prezentat drept domnul Petre, vecinul lor.
— Sofia m-a rugat să-l aduc, mi-a explicat el. Nu se poate deplasa prea bine în ultima vreme. Eu o mai ajut cu cumpărăturile.
— De ce nu m-a sunat direct?
— Mi-a spus că se teme că îi veți închide telefonul. A vrut să vă trimită ceva ce sigur veți recunoaște.
Am urcat în mașina mea, iar domnul Petre ne-a condus spre un cartier de la marginea Bucureștiului.
După aproape patruzeci de minute, am oprit în fața unui bloc vechi, cu tencuiala scorojită.
Nicolas a alergat spre intrare.
— Mama o să fie atât de bucuroasă!
Am urcat până la etajul trei. Cu fiecare treaptă, simțeam cum îmi bate inima mai tare.
Domnul Petre a bătut la ușă.
— Sofia, am venit!
Dinăuntru s-a auzit o voce slabă.
— Nicolas? Tu ești, mamă?
Ușa s-a deschis încet.
În fața mea stătea o femeie foarte slăbită, sprijinită într-un baston. Avea părul castaniu, presărat cu fire albe, și o cicatrice subțire lângă tâmplă.
Dar ochii erau aceiași.
Ochii surorii mele.
— Sofia…
Și-a dus mâna la gură.
— Irina? Ai venit?
N-am mai putut spune nimic. Am cuprins-o în brațe și am început să plângem amândouă.
Doisprezece ani de întrebări, de supărare și de dor s-au adunat în îmbrățișarea aceea.
— Iartă-mă, Irina, șoptea ea. Te rog să mă ierți.
Am ajutat-o să se așeze pe canapea. Nicolas a venit lângă noi, apoi domnul Petre l-a luat în bucătărie, ca să putem vorbi liniștite.
— Sofia, mama a murit așteptând să te întorci, am spus.
Sora mea a închis ochii. Lacrimile i-au curs pe obraji.
— Știu. Am aflat prea târziu. Și nu există zi în care să nu mă gândesc la asta.
Am privit-o fără să înțeleg.
— De ce n-ai venit? De ce nu m-ai sunat măcar pe mine?
Sofia a respirat adânc.
— Îți amintești de Adrian, bărbatul pentru care am plecat?
Am încuviințat.
— La început a fost bine. Ne-am mutat la Constanța, unde găsise de lucru. Dar după câteva luni a început să bea, să facă datorii și să-mi controleze fiecare pas.
Mi-a povestit că Adrian îi verificase telefonul, o îndepărtase de prieteni și îi repetase că familia noastră nu o mai voia.
— Îmi spunea mereu că tata avusese dreptate să mă alunge și că tu ești de partea lui. La început nu l-am crezut. Apoi, după atâtea certuri, am început să mă îndoiesc de orice.
— Sofia, eu te-am căutat luni întregi!
— Știu acum. Dar atunci Adrian îmi spunea că nu m-a căutat nimeni. Îmi schimbase numărul de telefon și, când încercam să plec, mă amenința că mă lasă fără bani și fără un loc unde să stau.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Și Nicolas?
— S-a născut după ce am reușit să mă despart de Adrian. Tatăl lui este un alt bărbat, cu care am avut o relație scurtă. A plecat înainte să nasc și nu a vrut să se implice.
Sofia și-a șters ochii.
— Când am rămas însărcinată, m-am mutat în București. Am lucrat la o croitorie și am încercat să-mi cresc copilul singură.
— Dar de ce nu m-ai căutat atunci?
— Pentru că trecuseră deja câțiva ani. Îmi era rușine. Mă gândeam că o să mă întrebi de ce nu am venit mai devreme. Și nu știam ce să-ți răspund.
Am privit-o lung.
— Aș fi fost supărată, Sofia. Dar te-aș fi primit.
— Știu asta acum.
Apoi mi-a povestit despre boala ei. Cu aproape un an înainte, începuse să aibă dureri puternice și să obosească foarte repede. Medicii descoperiseră o afecțiune gravă, pentru care urma tratament și avea nevoie de monitorizare constantă.
— Am continuat să lucrez cât am putut, dar în ultimele luni n-am mai reușit. Am rămas în urmă cu chiria și cu facturile.
S-a uitat spre bucătărie, unde Nicolas vorbea cu domnul Petre.
— Nu pentru mine m-am speriat cel mai tare, Irina. Ci pentru el. Dacă ajung din nou în spital, cine are grijă de băiat?
Mi-am apropiat scaunul.
— De ce nu mi-ai spus toate acestea când ai aflat unde sunt?
— Pentru că mi-era teamă să nu crezi că te caut doar pentru bani. Am vrut să știi mai întâi că sunt în viață. Și că nu te-am uitat.
Am luat-o de mână.
— Sofia, nu pot să-ți spun că nu m-ai rănit. Doisprezece ani am crezut că ai ales să nu mai faci parte din familia noastră. Dar acum ești aici. Și nu vreau să mai pierdem timpul care ne-a rămas certându-ne.
A început să plângă din nou.
În zilele următoare am mers cu ea la medic, am discutat despre tratament și am ajutat-o să-și organizeze documentele și cheltuielile.
Nu exista o soluție miraculoasă. Sofia avea nevoie de îngrijire, odihnă și sprijin pe termen lung.
Am vorbit și cu Nicolas. I-am explicat că mama lui este bolnavă, dar că adulții din jurul lui vor avea grijă să nu rămână singur.
— Pot să-ți spun mătușa Irina? m-a întrebat într-o seară.
Am zâmbit.
— Bineînțeles, puiule.
După câteva săptămâni, Sofia a acceptat să se mute temporar într-un apartament mai aproape de mine, unde îi puteam fi alături fără să renunț la serviciu.
Am ajutat-o să depună cererile pentru sprijinul social și medical la care putea avea dreptul și am stabilit împreună cine îl poate lua pe Nicolas de la școală când ea merge la tratament.
Într-o duminică, am adus de acasă cutia cu fotografiile vechi ale familiei.
Sofia a rămas mult timp privind o imagine cu mama noastră, făcută în bucătăria din Ploiești.
— Îmi pare atât de rău că n-am mai apucat s-o văd, a șoptit.
— Și ei i-a fost dor de tine până în ultima zi.
Am scos din cutie un plic.
— Mama mi-a lăsat ceva pentru tine.
Înăuntru era o fotografie cu noi două, din copilărie, și un bilețel scris cu mâna ei.
„Sofia, oriunde ai fi, să știi că ai mereu un loc acasă. Mama.”
Sora mea a dus hârtia la piept și a plâns în liniște.
Nicolas s-a apropiat și a îmbrățișat-o.
— Mami, de ce plângi?
— Pentru că bunica ta m-a iubit foarte mult, puiule. Chiar și când eu am crezut că nu mă mai așteaptă nimeni.
Am rămas lângă ei, ținând în palmă agrafa veche de argint.
Cu doisprezece ani în urmă, crezusem că îmi pierdusem sora pentru totdeauna.
Acum nu știam ce ne rezervă viitorul. Boala ei era serioasă, iar anii pierduți nu puteau fi recuperați.
Dar aveam din nou o soră. Și un nepot care îmi spunea mătușă.
În seara aceea, Nicolas mi-a întins agrafa.
— Mama a spus că puteți s-o păstrați dumneavoastră.
Am privit cele două litere zgâriate pe spate.
I și S.
Irina și Sofia.
— Nu, puiule, i-am răspuns. Agrafa rămâne la mama ta. Eu nu mai am nevoie de ea ca să-mi amintesc că am o soră.
M-am apropiat de Sofia și i-am prins cu grijă agrafa în păr, exact cum făceam când eram tinere.
A zâmbit printre lacrimi.
— Îți amintești?
— Cum să nu? Eu ți-am cumpărat-o.
Și, pentru prima dată după doisprezece ani, am râs din nou împreună.