Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mi-ai împachetat hainele? am întrebat, privind cutiile de lângă dormitor.
Paul a ridicat din umeri.
— Doar câteva. Aveam nevoie de loc în dulap. Nu înțeleg de ce faci atâta scandal.
M-am apropiat de prima cutie și am ridicat capacul. Înăuntru erau rochiile mele de serviciu, câteva pulovere și o fotografie înrămată, învelită într-un prosop.
Era fotografia mea din ziua în care primisem cheile apartamentului.
Țineam în mână un buchet de flori și zâmbeam atât de larg încât abia îmi recunoșteam chipul.
— Mamă, am spus, tu i-ai dat voie să intre aici?
— Ana, nu te mai purta de parcă ar fi un străin! Este fratele tău!
— Nu te-am întrebat cine este. Te-am întrebat dacă i-ai dat voie să-mi umble prin lucruri.
Tata a intervenit:
— Ajunge cu interogatoriul! Paul avea nevoie de ajutor și noi am încercat să găsim o soluție.
Am pus fotografia înapoi în cutie.
— Atunci soluția voastră a fost să mă mutați din propria casă fără să mă întrebați?
Nimeni nu mi-a răspuns.
M-am întors spre Paul și am întins mâna.
— Dă-mi cheile.
— Ana, nu fi ridicolă!
— Cheile, Paul. Acum.
Mi le-a pus în palmă cu un gest nervos.
— Bine! Dar să nu vii după aceea să-mi ceri vreodată ajutorul!
— Nu despre asta este vorba. Ai intrat în casa mea fără permisiune. Vreau să-ți iei lucrurile și să pleci.
Mama a început să plângă.
— Doamne, unde am greșit cu tine? Cum poți să-ți dai fratele afară?
Am simțit vechea vinovăție urcându-mi în gât. Era aceeași senzație pe care o aveam în copilărie când Paul făcea o prostie, iar eu eram certată fiindcă nu avusesem grijă de el.
Dar de data aceasta nu am cedat.
— Mamă, i-am oferit să stea câteva săptămâni pe canapea. El a refuzat. Voi ați hotărât că trebuie să plec eu. Nu eu am creat situația asta.
Paul și-a luat geaca și s-a îndreptat spre dormitor.
— Nici nu mai vreau să stau aici!
În timp ce își strângea hainele, telefonul i-a sunat. Pe ecran am văzut numele unui bărbat, urmat de cuvântul „service”.
Paul a respins apelul imediat.
— Te caută cineva de la fostul serviciu? l-am întrebat.
— Nu te privește.
— Paul, ai spus că patronul te-a concediat pe nedrept. Ce s-a întâmplat, de fapt?
Tata s-a încruntat.
— Ana, acum vrei să-l și judeci?
— Vreau doar să înțeleg de ce trebuie să-mi părăsesc apartamentul pentru o problemă despre care nimeni nu-mi spune adevărul.
Paul a rămas câteva secunde tăcut.
— N-am fost concediat, a spus în cele din urmă. Mi-am dat demisia.
Mama a ridicat brusc privirea.
— Cum adică ți-ai dat demisia?
— Nu mai suportam acolo! Șeful mă punea să lucrez și sâmbăta. Mereu avea ceva de reproșat.
— Și de ce ne-ai spus că te-a dat afară? a întrebat tata.
Paul și-a trecut mâna prin păr.
— Pentru că știam că începeți cu predicile!
Am rămas nemișcată.
— Deci ai plecat de bunăvoie, ai întârziat cu chiria și apoi ai venit să-mi ceri mie apartamentul?
— Nu mi-am imaginat că o să faceți toți un proces din asta!
Mama s-a așezat pe canapea. Pentru prima dată în seara aceea nu mai avea nimic de spus.
— Paul, de când nu mai lucrezi? l-am întrebat.
— De aproape trei luni.
— Și ai căutat alt serviciu?
— Am trimis câteva CV-uri.
— Câte?
A privit spre podea.
— Nu știu. Patru sau cinci.
Tata a oftat adânc.
— Nouă ne-ai spus că mergi aproape zilnic la interviuri.
Paul n-a răspuns.
Atunci am înțeles de ce era atât de convins că trebuie să-i ofer apartamentul. Părinții îi promiseseră o soluție comodă, fără să-i ceară să-și asume partea lui de responsabilitate.
— Paul, nu este o rușine să rămâi fără serviciu. Dar nu poți să minți și apoi să pretinzi că ceilalți trebuie să-și schimbe viața pentru tine.
— Tu ai avut mereu noroc, Ana!
Am simțit cum mă înțeapă vorbele lui.
— Noroc? Paul, am lucrat seara după serviciu ca să-mi plătesc rata. Au fost luni în care îmi calculam banii pentru mâncare până la ultimul leu. Tu numești asta noroc?
A coborât privirea.
După câteva minute, și-a strâns lucrurile. Tata l-a ajutat să ducă geanta la mașină, iar mama a rămas lângă ușă.
— Ana, sper că într-o zi vei înțelege cât de mult l-ai rănit.
Am privit-o cu ochii umezi.
— Mamă, eu înțeleg că Paul are probleme. Dar tu ai încercat măcar o dată să înțelegi cât m-a durut pe mine ce ați făcut astăzi?
N-a răspuns.
După ce au plecat, am intrat în dormitor. Dulapurile erau deschise, câteva sertare fuseseră golite, iar pe pat se aflau hainele pe care Paul nu apucase să le împacheteze.
Am stat mult timp pe marginea patului, cu fotografia aceea în mâini.
A doua zi am schimbat butucul încuietorii. Nu voiam să mai existe chei de rezervă la persoane care considerau că pot intra fără acordul meu.
Au urmat aproape trei săptămâni în care părinții nu m-au sunat.
Îmi era dor de ei. Uneori luam telefonul și eram gata să formez numărul mamei, dar îmi aminteam cutiile din hol și mă opream.
Într-o duminică, tata m-a sunat.
— Ana, putem să venim să vorbim?
Am acceptat.
De data aceasta au venit fără Paul. Mama părea obosită și avea ochii roșii.
— Fratele tău stă la noi, mi-a spus tata. Și am început să înțelegem câteva lucruri.
Am așteptat.
— Nu caută de lucru atât de serios cum ne spusese. Stă mult pe telefon, doarme până târziu și se supără când îl întrebăm ce planuri are.
Mama și-a împreunat mâinile.
— Cred că l-am obișnuit să-i rezolvăm noi toate problemele.
Era prima dată când o auzeam spunând asta.
— Mamă, eu nu vreau să-i fie rău lui Paul. Dar nu pot să-mi dau casa ca să-l feresc de consecințele propriilor alegeri.
— Știu, a răspuns încet. Și îmi pare rău că i-am dat cheile fără să te întreb.
Nu am îmbrățișat-o imediat. Mă durea încă faptul că încercaseră să mă scoată din casa mea.
— Vreau să putem fi o familie, le-am spus. Dar nu mai accept să hotărâți în locul meu.
Tata a încuviințat.
— Ai dreptate. Am greșit.
După încă o lună, Paul a găsit un post la un depozit de materiale electrice. Nu era serviciul pe care și-l dorise, dar avea salariu stabil și putea începe să-și plătească datoriile.
Într-o seară m-a sunat.
— Ana, vreau să-mi cer scuze. Nu trebuia să intru în apartamentul tău și să-ți umblu prin lucruri.
— Nu, Paul. Nu trebuia.
— Mi-a fost rușine să recunosc că mi-am dat demisia. Și am crezut că, dacă mama și tata sunt de partea mea, o să cedezi.
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Te pot ajuta să-ți faci un buget și să cauți o chirie mai ieftină. Dar nu mă mai mut din casa mea pentru tine.
— Am înțeles.
Nu ne-am împăcat peste noapte. Dar am început să vorbim din nou, fără să ne mai prefacem că nimic nu se întâmplase.
Într-o seară, după ce am terminat de pus ultimele haine în dulap, am așezat fotografia de la cumpărarea apartamentului pe noptieră.
M-am uitat la femeia de douăzeci și opt de ani care zâmbea ținând cheile în mână.
Atunci îmi promisesem că voi avea un loc unde să mă simt în siguranță, indiferent ce se întâmplă în viața mea.
Zece ani mai târziu, fusese nevoie să-mi apăr acel loc chiar în fața propriei familii.
Am stins lumina și am încuiat ușa.
Îmi iubeam părinții și fratele. Dar apartamentul meu nu era o recompensă pentru cine avea cele mai mari probleme și nici o datorie pe care trebuia să o plătesc pentru că eram sora mai mare.
Era casa mea.
Și pentru prima dată în viață, nu mă mai simțeam vinovată că spusesem asta.