Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Lenuța… tu ești? a repetat Andrei, privind când la mine, când la fotografia din mâna mea.
Am încercat să-i răspund, dar nu mai puteam vorbi. Lacrimile îmi curgeau pe obraji, iar mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia mai țineam fotografia.
— Eu sunt, Andrei. Sunt Lenuța ta!
Bărbatul a rămas nemișcat. Apoi a făcut un pas spre mine.
— Nu se poate… Sora mea avea paisprezece ani când a plecat. Eu aveam șapte…
— Și aveai un ursuleț căruia îi lipsea o ureche. Dormeai cu el în fiecare noapte și mă rugai să nu sting lumina până nu adormeai.
Andrei și-a dus mâinile la gură.
— Ursulețul… Tu chiar ești!
În clipa următoare m-a cuprins în brațe atât de strâns încât am simțit că nu mai pot respira.
— Lenuța! Doamne, Lenuța! Te-am căutat atâția ani!
Plângeam amândoi ca doi copii.
În jurul nostru, pelerinii se opriseră. O femeie în vârstă, cu o basma neagră, s-a apropiat îngrijorată.
— Maică, ce s-a întâmplat? Vă este rău?
Andrei s-a întors spre ea, fără să-mi dea drumul.
— Mi-am găsit sora, mamaie! N-am mai văzut-o de douăzeci și șapte de ani!
Bătrâna și-a făcut cruce.
— Slavă lui Dumnezeu! Să vă țină sănătoși și să nu vă mai despartă nimeni!
Am privit chipul fratelui meu. Avea riduri fine lângă ochi, părul începuse să-i încărunțească la tâmple, dar când zâmbea îl vedeam pe băiețelul care mă aștepta odinioară pe holul centrului de plasament.
— Andrei, iartă-mă că am plecat fără tine!
Mi-a prins mâinile.
— Nu, Lenuța. Nu mai spune asta. Eram copii. Nu tu ai hotărât să fim despărțiți.
— Ți-am promis că vin după tine. Și n-am reușit…
— Dar m-ai găsit. Uite că m-ai găsit!
Ne-am retras puțin lângă gardul de protecție, ca să nu încurcăm rândul. Andrei mi-a povestit că fusese mutat de mai multe ori între centre și că, după ce împlinise optsprezece ani, începuse să muncească.
— Am lucrat în construcții, apoi am învățat meseria de electrician. Acum locuiesc la Suceava. Am un apartament mic și un serviciu bun.
— Ești căsătorit?
A zâmbit trist.
— Nu. Am avut o relație, dar nu a mers. Cred că mi-a fost mereu teamă să nu fiu părăsit din nou.
M-a durut să-l aud spunând asta.
— Andrei, eu n-am încetat niciodată să te caut.
— Știu acum. Dar când eram mic, credeam că ai uitat de mine. În fiecare an, de ziua mea, mă uitam la fotografie și mă întrebam dacă îți mai amintești cum arăt.
Am scos din buzunar fotografia mea.
— Uite, Andrei. Am păstrat și eu una.
A luat-o și a privit-o îndelung.
— Aceeași fotografie…
— Mama ne făcuse două copii. Una pentru mine și una pentru tine.
Fratele meu a început din nou să plângă.
— Eu am crezut că numai eu o mai am.
Am rămas o vreme unul lângă altul, ținându-ne de mână. Apoi rândul pelerinilor a început să înainteze.
— Lenuța, tu pentru ce ai venit la Sfânta Parascheva? m-a întrebat.
Mi-am șters ochii.
— Pentru tine, Andrei. M-am rugat să aflu măcar dacă ești sănătos.
A rămas tăcut.
— Și eu m-am rugat pentru tine, a spus încet. În fiecare an îmi spuneam că poate într-o zi o să aflu unde ești. Dar nu mi-am imaginat niciodată că o să te întâlnesc aici.
Când am ajuns în apropierea raclei Sfintei Cuvioase Parascheva, am simțit că picioarele abia mă mai țin.
Ne-am închinat pe rând, apoi ne-am făcut cruce împreună.
— Sfântă Parascheva, îți mulțumesc că mi-am regăsit fratele, am șoptit.
Andrei stătea lângă mine, cu ochii în lacrimi.
— Doamne, ajută-ne să nu ne mai pierdem niciodată unul de celălalt.
După ce am ieșit din curtea catedralei, ne-am așezat la o cafenea din apropiere. Am comandat două ceaiuri fierbinți, dar aproape că nu ne-am atins de ele.
Aveam prea multe de povestit.
I-am spus despre familia care mă primise în plasament, despre școală, despre căsătorie și despre cei doi copii ai mei.
— Ai copii? m-a întrebat surprins.
— Da. O fată de șaisprezece ani și un băiat de doisprezece.
— Deci sunt unchi?
Am izbucnit în râs printre lacrimi.
— Ești unchi, Andrei. Și să știi că amândoi au auzit de tine.
— Le-ai povestit despre mine?
— De când erau mici. Le spuneam că am un frățior pe care îl caut și că, într-o zi, sper să-l aduc acasă.
Andrei și-a acoperit fața cu palmele.
— Eu credeam că nu mai am pe nimeni…
Am întins mâna peste masă.
— Ai avut mereu o soră, Andrei. Numai că nu știam cum să ajung la tine.
În după-amiaza aceea l-am sunat pe soțul meu.
— Mihai, trebuie să-ți spun ceva. L-am găsit pe Andrei!
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Pe fratele tău?
— Da! Este aici, lângă mine!
Soțul meu a început să plângă. Știa cât suferisem și câte drumuri făcusem încercând să-l găsesc.
— Adu-l acasă, Elena. Vreau să-l cunoaștem cu toții.
Două zile mai târziu, Andrei a venit pentru prima dată în casa mea.
Copiii îl așteptau la ușă. Fiica mea îi pregătise o felicitare, iar băiatul îl privea curios.
— Tu ești unchiul Andrei? l-a întrebat.
— Eu sunt.
— Mama ne-a spus că te caută de când era tânără.
Andrei a îngenuncheat și l-a îmbrățișat.
— Și eu am căutat-o pe mama voastră foarte mult timp.
La cină, am pus pe masă sarmale, friptură și cozonac. Andrei privea farfuriile și fotografiile de pe pereți, parcă nevenindu-i să creadă că se află acolo.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
— Nimic, Lenuța. Doar că, atunci când eram mic, visam să am o familie care să mă aștepte la masă.
Mi-am simțit ochii umezi.
— Acum ai una, frățiorul meu.
După cină, am scos o cutie veche din dulap. Înăuntru păstrasem câteva lucruri din copilărie.
Printre ele era o eșarfă pe care o purtasem în ziua despărțirii noastre.
Andrei a recunoscut-o imediat.
— O aveai la gât când ai plecat!
Am încuviințat.
— Și tu mă țineai de haină și mă rugai să nu te las.
Mi-a luat mâna.
— Lenuța, nu vreau să mai plângem pentru ziua aceea. Am pierdut destui ani.
Am zâmbit.
— Ai dreptate.
Înainte să plece înapoi la Suceava, am stabilit să ne vedem din nou peste două săptămâni. Am făcut schimb de numere de telefon și am vorbit despre sărbătorile pe care urma să le petrecem împreună.
La despărțire, Andrei m-a îmbrățișat.
— Lenuța, îți amintești ce mi-ai promis când aveam șapte ani?
— Că o să te caut și că o să fim iar împreună.
— Uite că te-ai ținut de cuvânt.
— După douăzeci și șapte de ani, Andrei…
— Nu mai contează câți ani au trecut. Contează că acum știm unde să ne găsim.
L-am privit plecând și, pentru prima dată, nu am mai simțit durerea acelei despărțiri din copilărie.
Nu știu dacă întâlnirea noastră la pelerinajul Sfintei Parascheva a fost o simplă coincidență sau răspunsul la rugăciunile pe care le rostisem atâția ani.
Știu doar că am plecat la Iași cu o fotografie veche în buzunar și cu dorul unui copil pe care îl pierdusem.
Iar când m-am întors acasă, aveam din nou un frate.
Și de data aceasta, când ne-am despărțit, nu ne-am mai spus adio.
Ne-am spus doar:
— Ne vedem curând, Lenuța!
— Te aștept, Andrei!