De 18 ani nu mai știam nimic despre fiica mea. La 63 de ani, am mers la Iași, la Sfânta Parascheva, să mă rog să o mai văd măcar o dată înainte să mor. Dar când am ieșit de la raclă, o fetiță de șapte ani m-a prins de mână și mi-a spus: „Bunico, de ce plângi?”

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mamă?

Am auzit cuvântul acela și am simțit că mi se înmoaie genunchii.

Femeia din fața mea era Cristina. Fata mea. Copilul pe care îl căutasem timp de optsprezece ani.

Avea acum patruzeci de ani. Părul îi era puțin mai închis, în jurul ochilor apăruseră câteva riduri fine, dar privirea era aceeași.

— Cristina… tu ești, mamă?

A făcut un pas spre mine, apoi s-a oprit.

— Nu-mi vine să cred că ești aici.

Am întins mâinile spre ea.

— Fata mea, de când te caut!

Cristina a început să plângă. În clipa următoare ne-am îmbrățișat atât de strâns încât am uitat de oamenii care treceau pe lângă noi.

— Iartă-mă, mamă! am șoptit. Iartă-mă că n-am avut curajul să te apăr atunci!

— Și tu să mă ierți, a răspuns ea printre lacrimi. Au trecut atâția ani…

Fetița ne privea nedumerită.

— Mami, de ce plângi? O cunoști pe bunica?

Cristina s-a desprins puțin din brațele mele și s-a aplecat spre copilă.

— Da, Sofia. O cunosc. Este chiar bunica ta. Mama mea.

Fetița a deschis ochii mari.

— Bunica Elena? Cea despre care îmi povesteai?

Am simțit că mi se oprește inima.

— I-ai povestit despre mine?

Cristina a încuviințat.

— Mereu, mamă. Chiar dacă nu știam dacă o să te mai văd vreodată.

Sofia s-a apropiat și m-a îmbrățișat de mijloc.

— Bunico, mama mi-a spus că atunci când era mică îi făceai clătite cu dulceață de vișine!

Am izbucnit în plâns.

— Așa este, puiule. Și îi puneam mereu una în plus, fiindcă îi plăceau foarte mult.

Cristina a râs printre lacrimi.

— Îți amintești și acum?

— Cum să uit, fata mea?

Ne-am retras într-un loc mai liniștit, apoi am intrat într-o cafenea din apropierea catedralei. Aveam atâtea întrebări încât nici nu știam cu care să încep.

— Cristina, unde ai fost în toți acești ani?

Fiica mea a privit spre Sofia, care desena liniștită pe un șervețel.

— La început am plecat cu Mihai în Italia. Am locuit lângă Torino. Am muncit amândoi, am strâns bani și, după câțiva ani, ne-am căsătorit.

— Și Mihai? Este bine?

— Da, mamă. Este un soț bun. Acum lucrează la o firmă de instalații. Ne-am întors în România acum doi ani și locuim lângă Brașov.

Am rămas cu ceașca în mână.

— În România? De doi ani?

Cristina a coborât privirea.

— Da. Dar mi-a fost teamă să te caut.

— Teamă de mine?

— De ce aveai să-mi spui. De faptul că poate nu mă mai voiai în viața ta.

Am simțit cum mă doare sufletul.

— Cristina, eu te-am căutat peste tot!

— Știu asta acum. Dar atunci tata mi-a spus că nu mai vreți să auziți de mine. Când am plecat, am încercat să sun de câteva ori. El îmi răspundea și îmi spunea să nu vă mai deranjez.

Am rămas nemișcată.

— Tatăl tău îți răspundea?

— Da. Îmi spunea că ești foarte supărată și că nu vrei să vorbești cu mine.

Mi-am acoperit gura cu palma.

— Cristina, eu nu am știut niciodată că ai sunat!

Fiica mea a început să plângă din nou.

— Mamă, tu chiar ai vrut să vorbești cu mine?

— În fiecare zi, fata mea. În fiecare zi!

Atunci Cristina mi-a povestit ceva ce avea să explice o mare parte din tăcerea dintre noi.

Cu câteva luni înainte să vină la Iași, Mihai găsise într-o cutie veche, rămasă de la tatăl ei, mai multe scrisori pe care eu le trimisesem de-a lungul anilor.

Scrisori pe care Cristina nu le primise niciodată.

— Erau acolo felicitări de ziua mea, fotografii și câteva pagini în care îmi spuneai că mă aștepți acasă.

Am început să tremur.

— Le-ai citit?

— Pe toate, mamă. Am plâns o noapte întreagă.

Mi-a arătat pe telefon fotografia uneia dintre scrisori.

Am recunoscut imediat scrisul meu.

„Cristina, nu știu dacă vei citi vreodată aceste rânduri. Dar să știi că mama te iubește și că ușa casei mele va rămâne mereu deschisă pentru tine.”

Am închis ochii.

— Tatăl tău a murit acum patru ani, i-am spus. Înainte să se stingă, m-a rugat să-ți spun că îi pare rău.

Cristina a rămas mult timp tăcută.

— Mi-aș fi dorit să aud asta de la el. Dar acum nu mai putem schimba nimic.

— Nu, mamă. Nu mai putem.

— Și tu de ce ai venit la Sfânta Parascheva?

A zâmbit trist.

— Pentru că după ce am citit scrisorile tale, am început să te caut. Am aflat de la o fostă vecină că încă locuiești în Ploiești, dar nu am avut curajul să vin direct la ușă. Am vrut mai întâi să merg la Iași, să mă rog să găsesc puterea să-ți cer iertare.

Mi-au dat din nou lacrimile.

— Și eu am venit să mă rog să te mai văd măcar o dată.

Cristina m-a prins de mână.

— Mamă, noi două ne-am rugat pentru același lucru, fără să știm.

Am privit spre Sofia, care tocmai terminase de desenat trei femei ținându-se de mână.

— Uite, bunico! Asta ești tu, asta e mama și asta sunt eu!

Am luat șervețelul și l-am privit cu ochii în lacrimi.

— Este cel mai frumos desen pe care l-am primit de foarte mulți ani.

În după-amiaza aceea am sunat-o pe Ileana, vecina cu care venisem la pelerinaj, și i-am povestit ce se întâmplase. M-a îmbrățișat plângând când ne-am întâlnit.

— Elena, ai venit să te rogi pentru fata ta și ai găsit-o chiar aici!

— Nici eu nu pot să cred, Ileana.

Înainte să ne despărțim, Cristina mi-a făcut o promisiune.

— Mamă, vreau să vii la noi. Să-l cunoști pe Mihai așa cum este el acum. Să vezi unde locuim și să petreci timp cu Sofia.

— Vin, fata mea. Dar numai dacă îmi promiți că nu mai lăsăm anii să treacă fără să vorbim.

— Îți promit.

Două săptămâni mai târziu, am ajuns la casa lor de lângă Brașov.

Mihai m-a întâmpinat la poartă cu un buchet de flori.

— Doamnă Elena, îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat atunci. Știu că nu m-ați cunoscut niciodată cu adevărat.

L-am privit. Nu mai era băiatul tânăr de care soțul meu se temuse atât de mult. Era un bărbat matur, care își iubea familia.

— Mihai, am pierdut destul timp judecând oamenii înainte să-i cunoaștem. Hai să începem altfel.

M-a îmbrățișat.

În casă, Sofia mă aștepta cu o surpriză.

Pe masa din bucătărie erau făină, ouă, lapte și un borcan cu dulceață de vișine.

— Bunico, facem clătite?

Am început să râd și să plâng în același timp.

— Facem, puiule. Câte vrei tu!

Cristina stătea în pragul bucătăriei și ne privea.

— Mamă, parcă m-am întors în copilărie.

Am întins mâna spre ea.

— Vino lângă noi, fata mea. Avem optsprezece ani de recuperat.

În seara aceea, după ce Sofia a adormit, am rămas cu Cristina la masă, privind fotografiile din anii în care nu fuseserăm împreună.

Mi-a arătat poze de la nuntă, de când era însărcinată și din prima zi de școală a Sofiei.

M-a durut să văd câte momente pierdusem.

Dar nu am mai întrebat de ce nu mă căutase mai devreme.

Știam că și ea suferise.

— Mamă, mi-a spus înainte să mergem la culcare, crezi că întâlnirea noastră de la Iași a fost o minune?

Am privit-o mult timp.

— Nu știu să-ți explic, Cristina. Poate alții ar spune că a fost o întâmplare. Dar eu m-am rugat optsprezece ani să te mai văd. Și în ziua în care am ajuns la Sfânta Parascheva, te-am găsit.

Fiica mea m-a îmbrățișat.

— Și eu m-am rugat să te regăsesc, mamă.

Am strâns-o la piept, așa cum făceam când era copil.

Nu puteam schimba cei optsprezece ani pierduți. Nu puteam întoarce timpul și nici șterge toate greșelile făcute.

Dar puteam să nu mai pierdem nici măcar o zi din cele care ne rămâneau.

Înainte să adorm, am scos din geantă fotografia veche a Cristinei, cea pe care o purtasem la pelerinaj.

Am așezat-o lângă desenul făcut de Sofia.

Într-una era fiica mea la douăzeci de ani, înainte să plece.

În cealaltă eram toate trei, ținându-ne de mână.

Și pentru prima dată după optsprezece ani, nu m-am mai rugat să aflu unde este copilul meu.

Știam.

Era în camera de alături.

Iar dimineața urma să mă strige din nou „mamă”.