Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mihai avea o amantă, Elena, a spus Petru. Și nu de câteva săptămâni. Relația lor dura de aproape un an.
Am rămas nemișcată, cu fotografia de la balul de absolvire între degete.
— Nu… Mihai mi-a spus că nu există altă femeie.
— Te-a mințit. Am văzut-o cu ochii mei.
Petru mi-a povestit că, în urmă cu trei luni, participase la o întâlnire de afaceri într-un restaurant din București. La câteva mese distanță îl observase pe Mihai alături de o femeie mai tânără.
Se țineau de mână, se sărutau și vorbeau despre un apartament în care urmau să se mute împreună.
— De unde știai că este soțul meu? am întrebat.
— Lucrasem cu firma lui cu câteva luni înainte. Îi văzusem numele complet și o fotografie cu voi doi, pe care o avea pe birou. Atunci am aflat că ești căsătorită cu el.
Mi-am dus mâna la frunte.
— Și ce ai făcut?
— L-am contactat câteva zile mai târziu. I-am spus că l-am văzut și că nu este corect să te mintă. Mi-a cerut să-mi văd de treabă.
— Dar tu nu l-ai lăsat.
Petru a încuviințat.
— I-am spus că, dacă nu îți mărturisește adevărul, o să-ți spun eu ce am văzut. Nu voiam să continui să trăiești într-o minciună.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Și atunci Mihai a venit acasă cu actele de divorț…
— La câteva zile după discuția noastră, da. Am crezut că îți spusese despre femeia aceea. Abia recent am aflat că a inventat povestea cu îndepărtarea dintre voi.
Am privit marea prin fereastră.
Îmi aminteam toate serile în care Mihai venea târziu. Toate delegațiile. Telefonul pe care îl lua până și la baie.
Eu mă întrebasem luni întregi ce făcusem greșit.
Iar el își construise deja o altă viață.
— Petru, de ce ai venit tocmai pe croaziera asta?
A coborât privirea.
— Diana mi-a spus că vei fi aici.
M-am întors brusc spre el.
— Sora mea?
— Am reușit să o contactez după ce am aflat că Mihai divorțase fără să-ți spună adevărul. I-am explicat cine sunt și ce știu. Ea mi-a spus că ți-a cumpărat o croazieră și că poate ar fi mai bine să discutăm după ce te liniștești puțin.
— Diana știa?
— Nu știa despre amantă înainte să o contactez. Și nu mi-a cerut să vin. Eu am hotărât să rezerv această călătorie. Am vrut să-ți spun personal, dar recunosc că ar fi trebuit să te întreb mai întâi dacă vrei să mă vezi.
M-am ridicat.
— Petru, am nevoie să fiu singură.
— Înțeleg. Îmi pare rău că ți-am adus vestea asta în asemenea împrejurări.
Am luat fotografia și am plecat.
În cabină, am plâns până târziu. Nu doar pentru că Mihai mă înșelase, ci pentru că mă lăsase să cred că eu distrusesem căsnicia.
A doua zi dimineață l-am sunat.
— Mihai, știu despre femeia cu care te întâlneai.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Elena, cine ți-a spus?
— Nu contează. Vreau să aud adevărul de la tine.
A oftat.
— Am vrut să te protejez.
Am simțit cum mă cuprinde furia.
— Să mă protejezi? M-ai lăsat să plâng săptămâni întregi, întrebându-mă ce am făcut greșit!
— Nu știam cum să-ți spun.
— Puteai să începi cu adevărul!
Mihai a tăcut, apoi a recunoscut că se îndrăgostise de o colegă de afaceri și că relația lor începuse cu aproape un an înainte de despărțire.
— De ce ai așteptat atât?
— Pentru că nu eram sigur ce vreau.
Am închis ochii.
— Și în timpul acesta eu îți spălam cămășile pentru delegațiile în care te întâlneai cu ea.
N-a răspuns.
— Mihai, nu m-ai protejat. Ai vrut să pleci fără să fii nevoit să recunoști ce ai făcut.
Am închis telefonul înainte să mai găsească o explicație.
După aceea am sunat-o pe Diana.
— De ce nu mi-ai spus că Petru este pe vas?
Sora mea a rămas câteva secunde tăcută.
— Elena, îmi pare rău. Mi-a spus că vrea să-ți vorbească, dar nu știam că va rezerva aceeași croazieră. Când am aflat, mi-a fost teamă să nu-ți stric singura săptămână în care începeai să te liniștești.
— Trebuia să mă lași să hotărăsc eu.
— Ai dreptate. Am greșit.
Nu ne-am certat mai mult. Dar i-am spus că nu vreau să mai decidă nimeni în locul meu ce adevăr sunt pregătită să aud.
În după-amiaza aceea, Valeria m-a găsit singură pe punte.
— Elena, s-a întâmplat ceva?
I-am povestit pe scurt.
M-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Știi ce cred eu? Că ai petrecut prea mult timp întrebându-te de ce nu ai fost suficientă pentru soțul tău. Dar alegerea lui nu spune cât valorezi tu.
Am început să plâng.
— Douăzeci și doi de ani, Valeria…
— Știu, draga mea. Dar viața ta nu s-a terminat odată cu căsnicia.
În ultima seară de croazieră l-am întâlnit din nou pe Petru, lângă balustrada punții superioare.
— Elena, a spus, nu vreau să te deranjez. Voiam doar să-mi cer scuze că am apărut neanunțat.
— Petru, de ce ai dispărut atunci, după balul de absolvire?
A privit spre mare.
— Părinții mei voiau să plec din țară și să intru în afacerea familiei. M-au amenințat că nu mă mai ajută financiar dacă rămân cu tine. Am fost un laș. Am plecat fără să-ți explic.
— M-ai lăsat să cred că nu mă mai iubeai.
— Știu. Și am regretat asta mulți ani.
L-am privit atent.
— Petru, nu vreau să trec dintr-o relație în alta doar pentru că mi-e frică să fiu singură.
— Nici nu-ți cer asta.
— Poate într-o zi putem fi prieteni. Dar acum am nevoie să-mi reconstruiesc viața.
A zâmbit.
— Atunci îți doresc să găsești tot ce ai lăsat deoparte pentru ceilalți.
După întoarcerea acasă, am început să mă ocup de lucrurile pe care le amânasem ani întregi.
Înainte să mă căsătoresc, studiasem designul interior. Renunțasem treptat la proiectele mele ca să-l sprijin pe Mihai în carieră și să mă ocup de familie.
Acum am început să lucrez din nou cu câțiva clienți.
Cristina m-a ajutat să amenajez un mic birou într-una dintre camerele casei.
— Mamă, îți amintești cât de frumos desenai când eram mică?
Am zâmbit.
— Credeam că am uitat.
— Atunci este timpul să-ți amintești.
Cu Petru am mai schimbat câteva mesaje. Nu ne-am făcut promisiuni și nici nu am încercat să recuperăm treizeci de ani într-o singură întâlnire.
Într-o dimineață, stăteam la biroul meu, cu o cafea în față și cu planurile unui apartament întinse pe masă.
Telefonul a vibrat. Era un mesaj de la Petru.
„Sper că ești bine, Elena.”
Am zâmbit și i-am răspuns:
„Sunt. Pentru prima dată după mult timp, chiar sunt bine.”
Am pus telefonul deoparte și m-am întors la lucru.
Nu știam dacă voi mai iubi vreodată pe cineva. Nu știam nici ce loc va avea Petru în viața mea.
Dar nu mai aveam nevoie ca un bărbat să-mi spună cine sunt.
După douăzeci și doi de ani în care îmi construisem viața în jurul soțului meu, începusem, în sfârșit, să construiesc ceva pentru mine.
Și de data aceasta nu aveam de gând să renunț la acel lucru pentru nimeni.