Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Tati, crezi că Sfânta Parascheva o să mă asculte? a întrebat Andrei, cu obrazul lipit de umărul tatălui său.
Mihai i-a aranjat căciulița și l-a sărutat pe frunte.
— Sunt sigur că Dumnezeu ne aude rugăciunile, puiule. Dar trebuie să avem răbdare și să-i lăsăm pe doctori să aibă grijă de mami.
Femeia care îl certase mai devreme îi privea cu ochii în lacrimi.
— Mă numesc Sofia, a spus ea. Și vreau să vă cer încă o dată iertare. Am vorbit fără să știu prin ce treceți.
— Nu vă mai gândiți la asta, doamnă Sofia, i-a răspuns Mihai.
— Ba mă gândesc. Pentru că și eu am un băiat. Are patruzeci de ani acum, dar pentru mine tot copilul meu rămâne.
Sofia a vorbit cu o voluntară, care le-a arătat un loc încălzit unde Mihai și Andrei puteau să se odihnească. Le-a explicat și cum să revină în zona pelerinajului, fără să le promită că vor putea evita timpul de așteptare.
După o pauză, tatăl și băiețelul au continuat drumul spre racla Sfintei Cuvioase Parascheva.
Andrei mergea de mână cu tatăl său, ținând în cealaltă mână o iconiță mică primită de la bunica.
— Tati, ce trebuie să spun când ajungem?
— Ce simți tu, puiule. Nu trebuie să înveți nimic pe de rost.
— Atunci o să-i spun exact ce-i spun lui Dumnezeu seara.
Când au ajuns în fața raclei, Mihai s-a aplecat lângă fiul său.
Andrei și-a scos căciulița, și-a făcut cruce așa cum îl învățase bunica și a împreunat mâinile.
— Sfântă Parascheva, te rog să te rogi la Dumnezeu pentru mami. Să o ajute doctorii să se facă bine și să vină acasă.
Băiețelul a făcut o pauză.
— Eu am fost cuminte cât a stat la spital. Am dormit singur și nu l-am supărat pe tati. Dar mi-e tare dor de ea.
Mihai a simțit cum i se umplu ochii de lacrimi.
— Și mai vreau ceva, a continuat Andrei. Când vine mami acasă, să poată să mă țină iar în brațe. Că eu am crescut și poate a uitat cât de mare sunt.
Tatăl lui nu și-a mai putut stăpâni plânsul.
L-a luat în brațe și s-a îndepărtat încet, lăsând loc celorlalți pelerini.
— Tati, de ce plângi?
— Pentru că mi-e dor de mami, iubirea mea.
Andrei l-a mângâiat pe obraz.
— Nu mai plânge. Când vine acasă, o lăsăm să doarmă la mijloc, între noi. Bine?
— Bine, puiule.
La ieșire, Sofia îi aștepta lângă gardul de protecție.
— Ați reușit să vă închinați?
— Da, doamnă, a răspuns Mihai.
Femeia s-a apropiat de Andrei.
— Și ce te-ai rugat, puiule?
— Să vină mami acasă. Și să nu mai fie bolnavă.
Sofia și-a șters ochii.
— Și eu am să mă rog pentru ea.
Înainte să se despartă, femeia i-a cerut lui Mihai permisiunea să păstreze legătura. I-a spus că, dacă vor avea nevoie de ajutor cu transportul sau cu alte lucruri practice, poate încerca să-i sprijine.
Mihai i-a mulțumit, fără să-și imagineze că aveau să mai vorbească.
În seara aceea s-au întors la Botoșani.
Andrei a adormit în mașină, cu iconița strânsă în mână.
Acasă, bunica îl aștepta cu o supă caldă.
— Ei, puiul bunicii, ai fost la Sfânta Parascheva?
— Am fost! Și i-am spus tot despre mami!
— Bravo, dragul bunicii.
— Acum trebuie să așteptăm să se facă bine, a spus copilul foarte serios.
Mihai s-a întors cu fața spre fereastră. Nu voia ca băiețelul să-i vadă lacrimile.
Au urmat alte săptămâni grele.
Elena continua tratamentul, iar medicii îi urmăreau atent evoluția. Unele zile erau mai bune, altele mai dificile.
Mihai mergea la spital ori de câte ori putea. Îi ducea soției desenele lui Andrei și îi povestea ce făcuse băiețelul la grădiniță.
Într-o după-amiază, Elena a observat iconița de lângă pat.
— De unde o ai?
— De la Andrei. A vrut să ți-o aduc.
— A fost la Iași?
Mihai a încuviințat.
— A insistat să vină cu mine. S-a rugat să te întorci acasă.
Elena a început să plângă.
— Mi-e atât de dor de el, Mihai…
— Știu, iubito. Și lui îi este dor de tine.
După încă două săptămâni, medicul curant l-a chemat pe Mihai la o discuție.
Bărbatul a intrat în cabinet cu inima strânsă.
— Domnule Mihai, avem vești încurajatoare. Ultimele investigații arată că soția dumneavoastră răspunde bine la tratament.
— Adică se face bine?
— Evoluția este favorabilă. Mai are nevoie de îngrijire și recuperare, dar dacă lucrurile continuă așa, putem începe să pregătim externarea.
Mihai și-a acoperit fața cu palmele.
— Doamne, vă mulțumesc…
Medicul i-a explicat că recuperarea va continua și acasă, cu tratament și controale regulate. Nu putea promite că toate problemele dispăruseră, dar rezultatele erau încurajatoare.
În seara aceea, Mihai i-a spus mamei sale vestea.
— Mamă, Elena ar putea veni acasă în curând!
Bătrâna a început să plângă.
— Slavă Domnului! Să-i ajute Dumnezeu să se întremeze!
Andrei, care se juca pe covor, a ridicat imediat capul.
— Vine mami?
Mihai s-a așezat lângă el.
— Doctorii spun că se simte mai bine. Dacă totul merge bine, o să vină acasă.
— Și pot să o îmbrățișez?
— Sigur că da, puiule. Dar trebuie să avem grijă să nu o obosim.
Din ziua aceea, Andrei a început să pregătească surprize pentru mama lui.
I-a desenat o casă cu trei oameni în față, a ales o felicitare și a rugat-o pe bunica să-i spele pijamaua preferată.
— Vreau să fiu frumos când vine mami!
În cele din urmă, a sosit și ziua externării.
Mihai a adus-o pe Elena acasă, sprijinind-o cu grijă când a coborât din mașină.
Era slăbită și obosea repede, dar zâmbea.
Andrei o aștepta în hol, lângă bunica.
Când a văzut-o, a rămas nemișcat.
— Mami?
Elena a întins brațele.
— Eu sunt, puiul meu.
Băiețelul s-a apropiat repede, apoi s-a oprit, amintindu-și ce-i spusese tatăl său.
— Pot să te îmbrățișez? Dar încet, să nu te doară?
Elena s-a așezat pe canapea și l-a cuprins la piept.
— Poți, iubirea mea. Mi-a fost atât de dor de tine!
Andrei și-a lipit obrazul de al ei.
— Mami, eu am fost la Sfânta Parascheva și m-am rugat să vii acasă!
— Mi-a povestit tati, dragul meu.
— Și am zis că, atunci când vii, te las să dormi la mijloc. Dar dacă ești obosită, pot să dorm și eu în pătuțul meu.
Elena a izbucnit în plâns și l-a sărutat pe frunte.
— Ești cel mai bun băiețel din lume.
În acea seară, Mihai a sunat-o pe Sofia, femeia care îl certase la pelerinaj.
— Doamnă Sofia, am vrut să vă dau o veste. Soția mea a venit acasă.
La celălalt capăt s-a auzit un suspin.
— Slavă Domnului! Mă bucur din tot sufletul pentru voi!
— Mai are nevoie de recuperare, dar este lângă noi.
— Să aveți grijă unii de alții, domnule Mihai. Și să mă iertați pentru vorbele de atunci.
— V-am iertat de mult, doamnă.
Înainte de culcare, Andrei s-a așezat lângă mama lui și i-a arătat toate desenele făcute în lunile cât fusese internată.
Elena le-a privit pe fiecare, ținându-l de mână.
— Mami, a întrebat băiețelul, știi ce i-am spus lui tati când am plecat de la Sfânta Parascheva?
— Ce i-ai spus, puiule?
— Că n-am stat degeaba la coadă.
Mihai a zâmbit cu ochii umezi.
— Nu, Andrei. N-am stat degeaba.
Elena și-a strâns familia aproape.
Nu știau ce le vor aduce lunile următoare. Mai aveau controale, tratamente și zile de recuperare înainte.
Dar în seara aceea erau din nou împreună, în casa lor.
Iar pentru băiețelul care se rugase la Iași cu toată sinceritatea inimii sale, acesta era cel mai frumos dar pe care și-l putea imagina: mama lui era acasă și putea să-i spună din nou „noapte bună”.