Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Optzeci și cinci de mii de euro? a repetat Andreea, privind când spre mine, când spre soțul ei. Mihai, spune-mi că nu este adevărat!
Fratele meu a rămas lângă poartă, cu mâna încleștată pe gratiile metalice.
— Andreea, lucrurile nu sunt chiar așa…
— Cât ți-a dat mama ta pentru casa asta?
— Optzeci și cinci de mii, a recunoscut el în cele din urmă.
Andreea a făcut un pas înapoi.
— Mi-ai spus că ne-a ajutat cu cinci mii! Mi-ai arătat economiile tale, creditul și mi-ai spus că ai muncit ani întregi ca să cumpărăm casa!
— Și am muncit!
— Dar ai ascuns cine a plătit aproape tot prețul!
Mama stătea lângă mașină, sprijinindu-se de portieră. Avea ochii umezi și părea tot mai obosită.
— Andreea, mamă, nu vă certați pentru mine. Eu i-am dat banii de bunăvoie.
Nora s-a apropiat imediat de ea.
— Doamnă Elena, dumneavoastră știați că Mihai mi-a spus că nu vreți să locuiți cu noi?
Mama a clătinat din cap.
— Eu n-am vrut niciodată să plec. Îmi pregătisem camera de la parter. Dar după trei luni Mihai mi-a spus că vă încurc și că ar fi mai bine să stau puțin la Cristina.
Andreea s-a întors spre soțul ei.
— Mie mi-ai spus că mama ta nu suportă să locuiască împreună cu altcineva!
— Am vrut să evit certurile, a murmurat Mihai.
— Nu, Mihai. Ai vrut să scapi de responsabilitatea pe care ți-ai asumat-o când ai primit banii!
Apoi Andreea a deschis poarta larg.
— Doamnă Elena, vă rog să intrați. Nu mai stați în frig.
Mama a ezitat.
— Dar Mihai…
— Mihai are multe de explicat. Dumneavoastră aveți nevoie să vă odihniți.
Am luat valiza, iar Andreea a sprijinit-o pe mama până la intrare. Fratele meu ne-a urmat fără să mai spună nimic.
În sufragerie, Andreea a ajutat-o pe mama să se așeze pe canapea și i-a adus un pahar cu apă. Apoi s-a întors spre mine.
— Cristina, ai documente care arată de unde au venit banii?
— Da. Mama a păstrat contractul de vânzare al apartamentului și dovada transferului către Mihai. Am copii după ele.
Andreea a închis ochii câteva secunde.
— Vreau să le văd. Nu pentru că nu vă cred, ci pentru că vreau să înțeleg exact ce s-a întâmplat.
Mihai a încercat să intervină.
— Andreea, nu trebuie să transformăm asta într-o anchetă!
— Ba trebuie să discutăm, Mihai. Pentru că eu am locuit aproape trei ani într-o casă despre care mi-ai ascuns adevărul.
Mama și-a frământat mâinile.
— Eu nu vreau banii înapoi, mamă. Vreau doar să nu mai fiu trimisă de la unul la altul ca un bagaj.
Cuvintele acelea au făcut liniște în cameră.
Fratele meu s-a așezat într-un fotoliu și și-a acoperit fața cu palmele.
— Mamă, îmi pare rău.
— Mihai, a răspuns ea încet, cel mai tare nu m-a durut că m-ai trimis la Cristina. M-a durut că astăzi nici măcar nu voiai să mă privești.
Andreea a luat valiza și s-a îndreptat spre camera de la parter.
— Doamnă Elena, haideți să vă arăt unde vă puteți odihni.
Când am intrat, am rămas surprinsă. Camera pe care Mihai i-o promisese mamei devenise biroul lui. Avea un calculator, două dulapuri cu dosare și o canapea mică.
— Mihai, a spus Andreea, mutăm lucrurile tale de aici. Mama are nevoie de un pat adevărat, nu de o canapea îngustă.
— Dar unde îmi pun biroul?
Soția lui l-a privit lung.
— Găsim o soluție. Așa cum ar fi trebuit să găsești și tu una când mama ta avea nevoie de ajutor.
În după-amiaza aceea am rămas lângă mama până a adormit. Era epuizată după externare și după tot ce se întâmplase la poartă.
Înainte să plec, Andreea m-a condus până la mașină.
— Cristina, de ce nu mi-ai spus nimic în acești doi ani?
— Pentru că Mihai ne-a spus că nu vreți să locuiți cu mama. N-am vrut să provoc probleme în căsnicia voastră.
Andreea a oftat.
— Iar eu am crezut că mama preferă să stea cu tine. Uite cât rău poate face o minciună.
— Poimâine mă internez. Nu știu cât voi putea să o ajut după operație.
— Nu-ți face griji pentru săptămâna asta. Mă ocup eu de ea, iar Mihai va trebui să-și asume partea lui.
Am plecat cu inima ceva mai ușoară.
Dar adevărata schimbare nu a venit în ziua aceea.
La două zile după ce am fost operată, Andreea m-a sunat.
— Cristina, trebuie să-ți spun ceva. Mihai a recunoscut că mama voastră îi ceruse de mai multe ori să o primească înapoi. Și că el îi spunea să mai aștepte.
Am închis ochii.
— Știam că găsea mereu scuze. Dar nu credeam că te minte și pe tine.
— Nici eu. I-am spus că, dacă vrea să continuăm căsnicia, trebuie să înceteze să mai ascundă lucruri și să-și respecte promisiunile.
Andreea mi-a povestit că discutaseră și despre situația casei. Urmau să consulte un specialist pentru a clarifica natura banilor primiți de la mama și ce obligații își asumase Mihai față de ea.
— Nu vreau ca mama voastră să depindă doar de bunăvoința lui, mi-a spus.
În următoarele zile, Mihai a eliberat camera de la parter. A cumpărat un pat potrivit pentru mama și a montat bare de sprijin în baie, după recomandările primite pentru recuperarea ei.
Dar mama nu l-a iertat imediat.
Într-o seară, când el i-a adus medicamentele, l-a întrebat:
— Mihai, dacă Andreea nu ieșea la poartă, mă primeai în casă?
Fratele meu a rămas tăcut.
— Spune-mi adevărul, mamă. Măcar acum.
— Nu, a răspuns el cu voce joasă. Probabil că nu.
Mama a început să plângă.
— Atunci nu-mi cere să uit totul într-o zi.
— Nu-ți cer, mamă. Dar vreau să încerc să îndrept ce am făcut.
După operație, am avut nevoie de câteva săptămâni de recuperare. În tot acest timp, Andreea m-a ținut la curent cu starea mamei.
Mihai a început să o însoțească la controale și să se ocupe de cumpărături. Nu mai lăsa toate responsabilitățile în seama soției lui.
Într-o duminică, am mers să o vizitez.
Am găsit-o în grădină, așezată într-un fotoliu confortabil, cu nepotul lângă ea. Îi arăta cum să îngrijească florile pe care le plantase când se mutase prima dată acolo.
— Cristina, mamă, vino să vezi! Trandafirii mei au înflorit din nou!
Am îmbrățișat-o.
— Cum te simți?
— Mai bine. Andreea are grijă să-mi iau medicamentele, iar Mihai mă duce la doctor.
Am privit-o atent.
— Ești fericită aici?
Mama s-a gândit câteva clipe.
— Încă mi-e teamă să nu se schimbe lucrurile. Dar acum simt că am din nou un loc al meu.
În după-amiaza aceea, Mihai a venit lângă noi.
— Cristina, vreau să-ți mulțumesc că ai avut grijă de mama în toți acești ani.
— N-am făcut-o pentru mulțumiri, Mihai. Este mama noastră.
A încuviințat.
— Știu. Și tocmai de aceea îmi este rușine că te-am lăsat singură cu toate responsabilitățile.
Nu i-am spus că îl iert. Aveam nevoie să văd că schimbarea lui va dura.
Dar când am plecat, Mihai m-a condus până la poartă.
— Cristina, să vii oricând vrei. Mama se bucură când te vede.
M-am întors spre casa în care, cu numai câteva săptămâni înainte, fratele meu refuzase să o primească pe femeia care îl ajutase să o cumpere.
Acum mama stătea în grădină, cu nepotul lângă ea, iar valiza ei nu mai era la poartă.
Hainele îi erau așezate în dulap, fotografiile cu tata se aflau din nou pe noptieră, iar camera de la parter redevenise a ei.
Nu știam dacă Mihai va putea recupera vreodată încrederea pierdută.
Dar în ziua aceea, când am plecat, mama nu mai privea speriată spre poartă, întrebându-se unde va dormi.
Iar pentru mine, după doi ani în care o văzusem suferind în tăcere, asta însemna enorm.