Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Înainte să discutăm despre bani, vreau să vă spun de ce am venit aici, a spus domnul Radu, întorcându-se spre fiul meu.
Andrei își aranja nervos manșetele sacoului.
— Desigur. Dar poate ar fi mai bine să continuăm în birou…
— Nu. Vreau să audă și tatăl dumitale.
Investitorul s-a apropiat de mine și mi-a pus o mână pe umăr.
— Vasile, îți mai amintești restaurantul acela mic de lângă gară, din 1997?
Am zâmbit fără să vreau.
— Cum să nu? Douăzeci și patru de mese din fag și aproape o sută de scaune. Am lucrat la ele zi și noapte.
— Și îți amintești că nu aveam bani să-ți plătesc ultima tranșă?
— Mi-ați plătit până la urmă, domnule Radu.
Bărbatul s-a întors spre Andrei.
— Tatăl tău nu spune tot. Eu eram atunci aproape falit. Investisem fiecare leu în restaurant, iar cu două săptămâni înainte de deschidere nu mai aveam bani pentru mobilier.
Andrei asculta fără să scoată un cuvânt.
— Toți furnizorii îmi cereau plata înainte de livrare. Numai Vasile a acceptat să termine comanda. Mi-a spus: „Deschide restaurantul, omule. Îmi plătești când începi să câștigi.”
Mi-am coborât privirea.
— Ați fost om serios. Știam că vă țineți de cuvânt.
— Nu puteai să știi, Vasile. Ai avut încredere într-un necunoscut. Și datorită ție am deschis la timp.
Radu a făcut un gest spre clădirea atelierului.
— Astăzi am șapte restaurante. Când am văzut numele firmei în propunerea trimisă de Andrei, am vrut să aflu dacă mai lucrezi aici. De aceea am acceptat întâlnirea.
Fiul meu a încercat să zâmbească.
— Tata încă se ocupă de producție. Eu am modernizat afacerea și am dezvoltat partea comercială.
— Foarte bine, a răspuns investitorul. Dar spune-mi ceva. De ce îi cereai să plece și să nu ne spună că este tatăl tău?
Andrei a încremenit.
— A fost o neînțelegere.
— Eu am auzit destul de clar.
Mi-am privit fiul. Aștepta să intervin, să-i găsesc o scuză, așa cum făcusem de atâtea ori.
Dar de data aceasta nu mai puteam.
— I-a fost rușine cu mine, am spus încet. Cu hainele mele de lucru. Nu voia să știe investitorii că tatăl lui este tâmplar.
Radu a rămas câteva clipe tăcut.
— Tinere, eu am construit restaurante cu oameni îmbrăcați în salopete. Niciunul dintre ei nu m-a făcut vreodată de râs. Dar am cunoscut destui oameni în costume scumpe care nu și-au respectat cuvântul.
Andrei și-a coborât privirea.
În acel moment, din birou a ieșit și celălalt investitor, un bărbat de aproximativ cincizeci de ani.
— Totul este în regulă?
Radu i-a făcut semn să se apropie.
— Vreau să-l cunoști pe domnul Vasile Popescu. El a construit atelierul acesta și tot el mi-a făcut mobilierul pentru primul restaurant.
Bărbatul mi-a întins mâna.
— Îmi pare bine să vă cunosc.
Am încercat din nou să-mi șterg palma de salopetă.
— Iertați-mă, tocmai am terminat o comandă.
— Nu aveți pentru ce să vă cereți scuze.
Andrei stătea lângă noi, cu fața înroșită.
Radu a privit dosarul pe care îl țineam la piept.
— Ce ai acolo, Vasile?
— Primele fotografii ale atelierului. Andrei mi le-a cerut pentru prezentare.
Am deschis dosarul pe bancul de lucru.
Înăuntru erau fotografii îngălbenite, facturi vechi și prima autorizație a atelierului.
Am scos o fotografie cu Maria, soția mea, stând lângă primul nostru utilaj.
— Aici eram în 1991. Nu aveam decât două mașini și un acoperiș care curgea când ploua.
Radu a zâmbit.
— Dar făceai mobilă mai bună decât mulți care aveau fabrici întregi.
Atunci, dintre fotografii, a alunecat o foaie împăturită.
Era desenul făcut de Andrei în clasa întâi.
Un om lângă o masă mare, iar dedesubt, cu litere strâmbe: „Tata face casele frumoase.”
Radu a ridicat foaia.
— Cine a desenat asta?
— Andrei, când avea opt ani.
Investitorul s-a întors spre fiul meu.
— Pe atunci erai mândru de tatăl tău?
Andrei a privit desenul.
— Da…
— Și ce s-a schimbat între timp?
Fiul meu nu a răspuns.
Radu a pus desenul înapoi în dosar.
— Domnule Andrei, propunerea dumneavoastră este interesantă. Dar eu nu investesc doar în utilaje și cifre. Investesc și în oamenii cu care urmează să lucrez.
— Înțeleg, a murmurat Andrei.
— Atunci vom amâna discuția. Vreau să analizez mai atent cum este organizată firma și cine ia deciziile importante.
Andrei a făcut un pas înainte.
— Domnule Radu, vă rog! Am muncit luni întregi pentru această întâlnire!
— Nu v-am spus că refuz investiția. Dar astăzi am aflat ceva ce nu apărea în prezentarea dumneavoastră.
Investitorii au plecat după câteva minute.
I-am condus până la poartă, apoi m-am întors în atelier.
Andrei mă aștepta lângă bancul de lucru.
— Ești mulțumit, tată? Din cauza ta s-ar putea să pierdem contractul!
M-am oprit.
— Din cauza mea?
— Puteai să nu spui că mi-a fost rușine!
Am pus dosarul pe masă.
— Andrei, tu mi-ai cerut să ascund că sunt tatăl tău. Eu n-am făcut decât să spun adevărul.
— Puteai măcar să te schimbi înainte să vii!
— Da, băiete. Puteai să-mi spui că avem musafiri și să mă rogi să-mi pun o cămașă curată. Dar tu nu mi-ai cerut asta. Mi-ai cerut să nu spun cine sunt.
A deschis gura să răspundă, apoi a tăcut.
— Știi ce mă doare cel mai tare? am continuat. Nu că nu-ți plac hainele mele. Ci că ai uitat de ce sunt murdare.
M-am întors spre scaunele pe care trebuia să le termin.
— Am muncit în salopeta asta ca să poți merge la facultate. Am lucrat duminicile ca să-ți plătesc chiria. Mi-am vândut camioneta ca să amenajăm showroomul. Și n-am regretat niciun leu.
Vocea a început să-mi tremure.
— Dar niciodată nu mi-am imaginat că într-o zi băiatului meu îi va fi rușine să spună că sunt tatăl lui.
Andrei și-a coborât capul.
Nu i-am mai spus nimic. Am pornit mașina de șlefuit și m-am întors la lucru.
Spre seară, când mai aveam șase scaune de terminat, l-am văzut apropiindu-se.
Nu mai purta sacoul.
Îl lăsase în birou și își suflecase mânecile cămășii.
— Tată, putem vorbi?
Am oprit utilajul.
— Te ascult.
— Îmi pare rău. Am fost un prost.
Am rămas tăcut.
— Voiam să par un om de afaceri important. Mi-era teamă că investitorii vor vedea doar un atelier mic și un bătrân care lucrează cu mâinile.
— Și asta sunt, Andrei. Un tâmplar bătrân care încă muncește.
— Știu. Dar astăzi am înțeles că tocmai asta trebuia să le arăt cu mândrie.
S-a apropiat de banc.
— Pot să te ajut?
I-am întins o bucată de șmirghel.
— Mai avem șase scaune. Dacă vrei, începe cu acesta.
Am lucrat împreună până seara târziu.
Nu mai făcusem asta de ani întregi.
Andrei mă întreba cum să urmărească fibra lemnului, iar eu îi arătam, exact ca atunci când era copil.
Nu l-am iertat complet în seara aceea. Cuvintele lui încă mă dureau.
Dar pentru prima dată după mult timp am simțit că băiatul meu încearcă să se apropie din nou de omul care îl crescuse.
Câteva zile mai târziu, Andrei a venit la mine cu o prezentare nouă.
— Tată, vreau să te uiți peste asta.
Pe prima pagină era fotografia veche a atelierului, cu mine și Maria lângă primul utilaj.
— Am refăcut prezentarea, mi-a spus. Am trecut istoricul firmei și contribuția ta. Și vreau să participi la următoarea întâlnire cu investitorii.
— Dacă va mai exista o întâlnire.
— Domnul Radu a acceptat să discutăm din nou.
L-am privit surprins.
— Ce i-ai spus?
— Adevărul. Că eu am dezvoltat vânzările, dar atelierul l-ai construit tu. Și că fără munca ta nu aveam ce să dezvolt.
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Bine, băiete.
În săptămâna următoare am participat împreună la întâlnire.
De data aceasta Andrei m-a prezentat primul.
— Domnilor, acesta este tatăl meu, Vasile Popescu. Fondatorul atelierului și omul de la care am învățat tot ce știu despre munca bine făcută.
Radu a zâmbit.
— Așa îmi place să începem.
Nu am semnat contractul în ziua aceea. Au urmat verificări și alte discuții, iar investiția nu era încă sigură.
Dar Andrei nu a mai încercat să mă ascundă.
Într-o dimineață, când am intrat în birou, am văzut desenul din clasa întâi pus într-o ramă, lângă fotografia de la inaugurarea atelierului.
Fiul meu îl așezase acolo.
— Tată, mi-a spus, vreau ca oamenii care vin aici să știe de unde am pornit.
M-am apropiat și am privit desenul.
„Tata face casele frumoase.”
Mi-am amintit de băiețelul de opt ani care mă aștepta seara să termin lucrul, doar ca să-l las să bată un cui într-o scândură.
Nu știu dacă vom primi investiția aceea.
Dar într-o după-amiază, când au venit niște clienți noi, Andrei a ieșit din birou și m-a strigat în fața tuturor:
— Tată, vino puțin! Vreau să te cunoască.
Mi-am privit salopeta plină de rumeguș.
— Vin imediat, băiete. Să mă schimb întâi.
Andrei a zâmbit.
— Nu trebuie, tată. Vreau să te cunoască exact așa cum ești.