Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Le-ai cerut tuturor să nu-mi spună despre petrecere? am întrebat, simțind cum îmi tremură vocea.
— Irina, nu mai dramatiza! a răspuns mama. Am vrut să-mi sărbătoresc ziua liniștită, fără discuții despre divorțul tău.
— Dar eu nu voiam să discut despre divorț! Voiam doar să-ți aduc flori și să-ți spun la mulți ani!
— Știi foarte bine ce cred despre ce ai făcut. Radu a fost soțul tău și tatăl copiilor. Trebuia să găsești o cale să vă împăcați.
Am închis ochii.
— Mamă, omul acela ne-a lăsat cu datorii, ne-a luat economiile și i-a speriat pe copii cu ieșirile lui nervoase. Tu ai văzut toate astea!
— În orice căsnicie sunt probleme, Irina.
— Și trebuia să aștept până ne pierdea și casa la jocuri?
Mama a oftat.
— Nu vreau să discutăm asta acum. Am musafiri.
— Da, mamă. Toată familia este acolo. Numai fiica ta și nepoții tăi nu sunt bineveniți.
Am închis telefonul înainte să-mi răspundă.
Andrei stătea în pragul sufrageriei.
— Mami, bunica este supărată pe noi?
M-am așezat lângă el și l-am luat în brațe.
— Nu, puiule. Tu și Mara n-ați făcut nimic greșit.
— Atunci de ce nu ne-a chemat?
Nu știam cum să-i explic unui copil de opt ani că bunica lui considera divorțul mamei un motiv suficient ca să-i respingă pe toți trei.
— Uneori oamenii mari iau hotărâri nedrepte, i-am spus. Dar asta nu înseamnă că voi sunteți mai puțin importanți.
Mara, care ascultase din apropiere, a venit lângă noi.
— Mamă, nu trebuie să inventezi scuze pentru bunica. Eu am înțeles de mult că nu ne mai vrea acolo.
Cuvintele ei m-au durut mai tare decât cele ale mamei.
În noaptea aceea aproape că nu am dormit.
Mă gândeam la toate sărbătorile petrecute împreună, la mesele de duminică și la anii în care crezusem că, indiferent ce se întâmplă, familia mea va rămâne lângă mine.
A doua zi am sunat-o pe Alina.
— Vreau să te întreb ceva. Tu știai că mama nu ne-a invitat intenționat?
Sora mea a tăcut.
— Alina, te rog să-mi răspunzi.
— Irina, mama ne-a rugat să nu-ți spunem. A zis că nu vrea discuții în ziua aniversării.
— Și tu ai acceptat?
— Ce voiai să fac? Să mă cert cu ea?
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Puteai măcar să-mi spui adevărul.
— Irina, nu mă pune la mijloc!
— Ești deja la mijloc, Alina. Numai că ai ales să taci.
Sora mea a început să plângă.
— Tu nu înțelegi cât de greu este să o contrazici pe mama!
— Ba înțeleg. Am făcut asta pentru prima dată când am divorțat. Și uite ce am pățit.
Am închis telefonul cu lacrimi în ochi.
Câteva zile mai târziu m-a sunat și Sorin, fratele nostru.
— Irina, mama este foarte supărată că ai făcut scandal după ziua ei.
Am rămas fără cuvinte.
— Eu am făcut scandal? Sorin, voi ați organizat o petrecere pentru toată familia și ne-ați exclus pe mine și pe copii!
— Știi cum este mama. Are principiile ei.
— Și copiii mei trebuie pedepsiți pentru principiile ei?
Sorin a oftat.
— Nu vreau să mă bag.
— Tocmai asta este problema. Nimeni nu vrea să se bage când mama face ceva nedrept.
După acea discuție am hotărât să nu mai insist o vreme.
Dar Andrei continua să întrebe de bunica.
Într-o duminică a venit la mine cu o foaie de hârtie.
Desenase o casă cu flori și o femeie într-o rochie albastră.
Dedesubt scrisese cu litere mari: „Pentru bunica Doina, ca să nu mai fie supărată.”
— Mami, crezi că dacă îi duc desenul, o să mă ierte?
Mi s-a rupt inima.
— Andrei, bunica nu are pentru ce să te ierte. Tu nu ai greșit cu nimic.
— Dar vreau să mă mai iubească.
L-am strâns la piept.
În clipa aceea am înțeles cât de mult îl rănea situația.
Am hotărât să încerc o ultimă dată să vorbesc cu mama.
Am sunat-o de două ori, dar nu mi-a răspuns.
Așa că, în după-amiaza aceea, am mers cu copiii la ea.
Andrei ținea desenul în mână, iar Mara avea o cutie cu prăjituri cumpărate din banii ei de buzunar.
Când am ajuns, din casă se auzeau voci și râsete.
Am sunat la ușă.
Mama a deschis doar puțin.
— Irina? Ce cauți aici?
— Am încercat să te sun. Copiii voiau să te vadă.
Andrei a făcut un pas înainte.
— Bunico, ți-am făcut un desen!
Pentru o clipă, chipul mamei s-a îmblânzit.
A luat foaia și l-a mângâiat pe cap.
— Mulțumesc, Andrei. Este frumos.
Băiețelul a zâmbit.
— Putem să intrăm puțin? Mi-e dor de tine.
Mama s-a uitat spre mine.
Expresia i s-a schimbat.
— Nu este un moment potrivit. Am musafiri.
Din sufragerie s-a auzit vocea lui Sorin.
— Mamă, cine este la ușă?
Apoi râsul copiilor lui.
Mara a recunoscut imediat vocile.
— Bunico, sunt verișorii noștri acolo?
Mama a rămas tăcută.
— Da, dar au venit doar pentru puțin timp.
Fiica mea a privit cutia cu prăjituri pe care o ținea în brațe.
— Și noi nu putem sta puțin?
— Mara, nu începe și tu.
Fetița a făcut un pas înapoi.
— Bunico, noi suntem și noi musafiri? Sau nici măcar atât?
Mama nu a răspuns.
Andrei se uita când la ea, când la mine.
— Bunico, am fost rău cu tine?
Atunci am simțit că nu mai pot continua.
M-am aplecat spre el.
— Nu, puiule. N-ai fost rău cu nimeni.
Apoi m-am ridicat și am privit-o pe mama.
— Mamă, am venit pentru că cei mici te iubesc și le este dor de tine. Dar nu o să-i mai aduc aici ca să fie respinși la ușă.
— Irina, iar faci o scenă!
— Nu fac nicio scenă. Plecăm.
Am luat copiii de mână și ne-am îndreptat spre lift.
Mama nu ne-a chemat înapoi.
În lift, Andrei a început să plângă.
— Mami, de ce bunica îi iubește pe ceilalți copii mai mult?
L-am îmbrățișat.
— Nu știu de ce se poartă așa, dragul meu. Dar vreau să ții minte ceva: nu trebuie să faci nimic ca să meriți iubirea cuiva.
Mara stătea lângă noi, cu ochii plini de lacrimi.
— Mamă, te rog să nu ne mai duci acolo.
Am privit-o și am încuviințat.
— Nu vă mai duc, iubita mea. Îți promit.
În seara aceea, mama mi-a trimis un mesaj.
„Nu trebuia să faci scandal în fața copiilor. M-ai pus într-o situație neplăcută.”
L-am citit de mai multe ori.
Nu ridicasem vocea.
Nu o jignisem.
Nu făcusem decât să plec cu copiii mei.
I-am răspuns:
„Mamă, nu te mai rog să mă primești. Dacă într-o zi vei dori să ai o relație cu mine și cu nepoții tăi, putem discuta. Dar nu-i voi mai aduce într-un loc unde sunt tratați ca și cum ar valora mai puțin decât ceilalți copii din familie.”
Nu mi-a răspuns.
Au trecut aproape șase luni.
Viața nu a devenit mai ușoară din punct de vedere financiar. Lucram în continuare mult, plăteam ratele și încercam să pun câțiva lei deoparte.
Dar în casa noastră era mai multă liniște.
Mara nu mai verifica fotografiile familiei ca să vadă unde fuseseră invitați verișorii ei.
Andrei nu mai întreba în fiecare săptămână dacă bunica s-a supărat pe el.
Am început să petrecem duminicile împreună, uneori în parc, alteori acasă, făcând prăjituri sau uitându-ne la filme.
Nu aveam mese bogate și nici petreceri cu douăzeci de invitați.
Dar nimeni nu trebuia să se întrebe dacă este binevenit.
De Crăciun, Alina a venit la noi cu două plicuri.
— Sunt de la mama. Câte două sute de lei pentru fiecare copil.
Am privit plicurile.
— Mama nu putea să le scrie măcar o felicitare?
Alina a coborât privirea.
— Știi cum este ea.
Am vrut să-i spun să ia banii înapoi.
Dar Mara, care auzise discuția, s-a apropiat.
— Mamă, lasă-i. Poate atât poate bunica acum.
Am privit-o surprinsă.
Fiica mea avea doar doisprezece ani, dar vorbea cu o maturitate care mă durea.
— Nu înseamnă că trebuie să uităm ce s-a întâmplat, a continuat ea. Dar nici nu vreau să ne certăm din cauza banilor.
Am îmbrățișat-o.
În seara de Crăciun am stat toți trei lângă bradul nostru mic.
Andrei a desfăcut un joc de societate, Mara a pregătit ceai, iar eu am adus prăjiturile.
La un moment dat, băiețelul m-a întrebat:
— Mami, noi suntem o familie adevărată chiar dacă nu vine bunica la noi?
M-am așezat lângă el.
— Bineînțeles, puiule. O familie nu înseamnă doar câți oameni stau la aceeași masă. Înseamnă să ai lângă tine oameni care te iubesc și te respectă.
— Atunci mie îmi place familia noastră, a spus el, zâmbind.
Mara s-a apropiat și ne-a îmbrățișat pe amândoi.
În clipa aceea am simțit că, deși pierdusem apropierea mamei și a fraților mei, nu pierdusem ceea ce conta cel mai mult.
Copiii mei nu mai trebuiau să cerșească atenția nimănui.
Nu știu dacă mama va înțelege vreodată cât rău ne-a făcut.
Uneori încă îmi vine să o sun și să-i povestesc ce mai fac copiii. Alteori îmi amintesc ușa întredeschisă și felul în care Mara a întrebat dacă și noi suntem musafiri.
Nu i-am închis definitiv ușa mamei mele.
Dar am încetat să-mi mai duc copiii în fața unei uși care se deschidea numai pentru ceilalți.
Iar dacă într-o zi bunica lor va dori să-i cunoască din nou, va trebui să le arate prin fapte că sunt la fel de iubiți și de bineveniți ca toți ceilalți nepoți.
Până atunci, noi trei avem casa noastră mică, mesele noastre simple și liniștea pentru care am luptat atât de mult.
Și pentru prima dată după divorț, nu mă mai simt vinovată că am ales să-mi protejez copiii și să-mi reconstruiesc viața.