Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rodica a luat telefonul din mâna mea și s-a uitat la ecran.
— Ce-i asta, Cristina? Ce vrei să-mi arăți?
— Dovada că eu am plătit cabana, doamnă Rodica. Două mii patru sute de lei. Iar aici este bonul de aproape o mie de lei pentru cumpărăturile pe care le-am făcut înainte să plecăm.
Soacra mea a apropiat telefonul de ochi.
— Și ce dacă? Poate Paul ți-a dat banii!
Am simțit cum îmi crește furia.
— Paul, spune-i mamei tale câți bani mi-ai dat pentru vacanța asta.
Soțul meu stătea lângă balustradă, cu privirea în pământ.
— Cristina, hai să discutăm între noi…
— Nu, Paul. Când mama ta m-a pus să gătesc și să spăl după toți, n-ai vrut să discutăm. Acum vreau să spui adevărul.
Ionuț s-a apropiat și el.
— Stai puțin, frate. Tu ne-ai spus că ai achitat cabana și că noi trebuie doar să venim!
Paul și-a trecut mâna peste față.
— Da, bine! Cristina a plătit cabana. Și cumpărăturile. Dar urma să-i dau banii înapoi!
Rodica a rămas cu gura întredeschisă.
— Cum adică? Tu mi-ai spus că ai organizat totul din banii tăi!
— Mamă, nu mai contează acum cine a plătit!
Am izbucnit într-un râs amar.
— Nu mai contează? Acum cinci minute conta atât de mult, încât mama ta îmi spunea că trebuie să gătesc pentru că tu ai plătit vacanța!
Soacra mea mi-a întins telefonul.
— Bine, Cristina, dacă ai plătit, de ce n-ai spus de la început?
Am privit-o uluită.
— Pentru că nu mi-am imaginat că soțul meu se va lăuda cu banii mei și că dumneavoastră mă veți trata ca pe o servitoare!
Rodica s-a înroșit.
— Să nu-mi vorbești mie așa! Eu am crescut doi băieți și am muncit o viață întreagă!
— Și eu muncesc, doamnă Rodica! Opt ore pe zi, uneori zece! Am venit aici să mă odihnesc, nu să gătesc trei mese zilnic pentru trei adulți care nici măcar nu-și spală farfuriile!
Ionuț a ridicat mâinile.
— Hai, măi, că nu trebuie să faci atâta scandal pentru niște vase!
M-am întors spre el.
— Ionuț, de când am ajuns aici, de câte ori ai gătit?
— Păi…
— De câte ori ai spălat vasele?
A tăcut.
— Și câți bani ai contribuit pentru cabană?
— Paul mi-a zis că este din partea lui!
— Exact. Din partea lui, dar plătită din contul meu!
Paul a făcut un pas spre mine.
— Cristina, ajunge! Mă faci de râs în fața familiei!
Atunci am simțit că ceva se rupe definitiv în mine.
— Nu eu te fac de râs, Paul. Tu ai făcut-o singur când ai mințit că ai plătit totul.
Am intrat în cabană și m-am dus în dormitor.
Mi-am luat geaca și geanta, apoi am ieșit din nou pe terasă.
— Eu plec la plimbare. Dacă vă este foame, găsiți mâncare în frigider. Sau puteți merge la restaurant.
Rodica a pufnit.
— Auzi la ea! Acum ne lasă și nemâncați!
M-am oprit în prag.
— Doamnă Rodica, aveți șaizeci și trei de ani, nu trei. Știți să vă pregătiți singură de mâncare.
Am plecat înainte să mai aud răspunsul.
Am mers aproape o oră pe străzile din Bușteni. Aerul rece îmi făcea bine, iar munții se vedeau frumos în lumina după-amiezii.
Era prima dată în trei zile când simțeam că sunt cu adevărat în concediu.
M-am oprit la o cafenea, mi-am comandat un ceai și am stat lângă fereastră.
Telefonul a sunat de patru ori.
Era Paul.
Nu am răspuns imediat.
După aproape o oră, i-am trimis un mesaj că sunt bine și că mă întorc la cabană mai târziu.
Când am revenit, se înserase.
Paul mă aștepta pe treptele terasei.
— Cristina, putem vorbi?
— Te ascult.
— Îmi pare rău că am spus că eu am plătit totul.
Am rămas tăcută.
— Mama tot spunea că sunt un fiu bun pentru că am organizat vacanța. Și… mi-a plăcut să mă laude.
L-am privit fără să-mi vină să cred.
— Deci ai preferat să mă lași să muncesc pentru toți, numai ca mama ta să creadă că ești tu cel generos?
A coborât capul.
— N-am privit lucrurile așa.
— Dar așa au fost, Paul. Eu am plătit, eu am făcut cumpărăturile, eu am gătit. Iar tu ai primit toate mulțumirile.
S-a așezat pe treaptă.
— Știu că am greșit.
— Nu este suficient să-mi spui mie asta. Trebuie să le spui și lor.
Paul a rămas câteva secunde pe gânduri.
— Bine. O să vorbesc cu mama și cu Ionuț.
În seara aceea am mâncat singură, într-un restaurant mic din apropiere. Când m-am întors, ceilalți își pregătiseră sandvișuri.
Nu am mai spălat niciun vas.
A doua zi dimineață, Paul i-a chemat pe Rodica și pe Ionuț în sufragerie.
Eu stăteam lângă fereastră, cu o cafea în mână.
— Mamă, Ionuț, vreau să lămurim ceva. Cristina a plătit cabana și aproape toate cumpărăturile. Eu am contribuit doar cu o parte din benzină.
Rodica și-a încrucișat brațele.
— Am înțeles asta de ieri!
— Atunci trebuie să înțelegi și că nu este corect să o pui să facă toate treburile. Suntem patru adulți. Fiecare trebuie să contribuie.
Soacra mea l-a privit indignată.
— Deci acum nevastă-ta te învață să-mi dai mie ordine?
Paul a inspirat adânc.
— Nu, mamă. Eu îți spun că am greșit. Am lăsat-o pe Cristina să plătească și să muncească pentru toți, în timp ce noi ne relaxam.
Ionuț a intervenit:
— Bine, frate, cât trebuie să dăm fiecare?
Am deschis caietul în care notasem cheltuielile.
— Cabana a costat 2.400 de lei. Cumpărăturile au fost aproape 1.000. În total, aproximativ 3.400 de lei, fără transport.
Paul a privit spre fratele lui.
— Împărțim costurile între noi, ținând cont de ce a plătit deja fiecare. Eu și Cristina discutăm separat partea noastră.
Ionuț a scos telefonul.
— Bine. Îți transfer partea mea, Cristina.
Rodica a pufnit.
— Eu sunt mama voastră! Am ajuns să plătesc ca să merg în vacanță cu propriii copii?
Am răspuns calm:
— Doamnă Rodica, nimeni nu v-a cerut să plătiți dacă nu aveți posibilitatea. Dar nici nu este normal să considerați că trebuie să muncesc eu pentru toți ca să-mi merit locul aici.
Paul a intervenit:
— Mamă, eu te-am invitat și trebuia să discut de la început cum acoperim cheltuielile. Nu Cristina trebuie să suporte consecințele minciunii mele.
Pentru prima dată, soacra mea nu a mai avut un răspuns imediat.
După câteva minute, s-a ridicat și a ieșit pe terasă.
În ziua aceea, Ionuț a pregătit micul dejun, iar Paul s-a ocupat de prânz.
Nu au făcut nimic complicat.
Au cumpărat câteva produse, au pregătit sandvișuri calde și au spălat singuri vasele.
Eu am plecat la o plimbare prin stațiune.
Am făcut fotografii, am băut o cafea și m-am bucurat de priveliștea munților.
Când m-am întors, Paul m-a întrebat:
— Te-ai simțit bine?
Am zâmbit.
— Da. Pentru prima dată de când am venit aici.
Seara, Rodica s-a apropiat de mine pe terasă.
— Cristina, vreau să-ți spun ceva.
Am ridicat privirea.
— Vă ascult.
— Eu chiar am crezut că Paul plătise totul. Mi-a spus că vă face o surpriză și că tu nu trebuie să-ți faci griji pentru bani.
Am simțit un nod în gât.
— Și de aceea ați considerat că trebuie să gătesc pentru toți?
A oftat.
— Nu. Acolo am greșit eu. M-am obișnuit ca femeile să se ocupe de mâncare, iar bărbații să se odihnească. Așa am trăit eu toată viața.
— Dar eu nu vreau să trăiesc așa, doamnă Rodica.
— Am înțeles.
Nu și-a cerut iertare în cuvinte mari. Dar a doua zi dimineață s-a trezit înaintea mea și a pregătit cafeaua.
— Cristina, am făcut și pentru tine. Dacă vrei, vino să bem împreună.
Am acceptat.
Nu pentru că uitasem tot ce se întâmplase, ci pentru că vedeam un început de schimbare.
În ultima zi a vacanței, am strâns bagajele împreună.
Ionuț a dus gunoiul, Paul a verificat camerele, Rodica a strâns lucrurile din frigider, iar eu am împachetat hainele noastre.
Pentru prima dată, nimeni nu a presupus că eu trebuie să fac totul.
Pe drumul spre casă, Paul a condus în tăcere aproape o oră.
Apoi mi-a spus:
— Cristina, cred că am fost atât de preocupat să par un fiu bun, încât am uitat să fiu un soț bun.
M-am uitat spre el.
— Nu trebuia să alegi între mine și mama ta, Paul. Trebuia doar să spui adevărul și să nu mă lași singură cu toate responsabilitățile.
— Știu. Și îmi pare rău.
— Data viitoare, dacă mai plecăm cu familia ta, stabilim totul înainte. Cine plătește, cine gătește și ce facem dacă vrem să ne odihnim.
A încuviințat.
— De acord.
După câteva zile, Ionuț mi-a trimis banii pentru partea lui de vacanță. Paul mi-a restituit și el suma pe care promisese că o va acoperi.
Dar pentru mine, banii nu mai erau lucrul cel mai important.
Mai important era că Paul începuse să înțeleagă cât de mult mă rănise tăcerea lui.
Într-o duminică, Rodica ne-a invitat la prânz.
Când am ajuns, masa era pregătită, iar soacra mea tocmai scotea o tavă din cuptor.
— Cristina, astăzi nu faci nimic. Ești musafira mea.
Am zâmbit.
— Mulțumesc, doamnă Rodica.
Paul s-a ridicat imediat să aducă farfuriile, iar Ionuț a început să pună paharele pe masă.
Nu știu dacă lucrurile vor rămâne mereu așa.
Oamenii nu se schimbă complet după o singură ceartă.
Dar am înțeles ceva ce ar fi trebuit să știu de mult: dacă accepți mereu să plătești, să muncești și să taci, ceilalți pot ajunge să creadă că asta este obligația ta.
Eu nu mai voiam să fiu femeia care își cumpără singură vacanța și apoi o petrece spălând vasele după toată familia.
Voiam să fiu soție, nu servitoare. Să fiu respectată, nu doar considerată utilă.
Iar data viitoare când cineva avea să-mi spună „Cristina, iar stai?”, știam deja ce voi răspunde:
— Da. Stau. Pentru că și eu am dreptul să mă odihnesc.