Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am închis ușa în urma mea și am coborât scările cu inima bătându-mi nebunește. Telefonul începuse deja să sune.
Era Cătălin.
Nu am răspuns.
Pentru prima dată în șaptesprezece ani de căsnicie, nu voiam să-mi petrec seara rezolvând problemele tuturor.
Am mers câteva minute fără o destinație precisă. Apoi mi-am amintit de un restaurant cochet pe lângă care treceam zilnic în drum spre serviciu.
Intrasem o singură dată acolo, cu Elena, colega mea. Îmi plăcuse terasa, dar mi se păruse prea scump pentru o ieșire obișnuită.
În seara aceea am intrat fără să mai calculez fiecare leu.
— O masă pentru câte persoane? m-a întrebat ospătărița.
Am ezitat.
— Pentru una singură.
M-a condus la o măsuță de lângă fereastră. Am comandat ceva de mâncare și un pahar de limonadă.
Apoi am întrebat, aproape rușinată:
— Aveți cumva o felie de tort? Astăzi este ziua mea.
Fata a zâmbit.
— La mulți ani! Vă aducem imediat ceva frumos.
După câteva minute s-a întors cu o prăjitură mică, pe care pusese o lumânare.
— Din partea casei. Să aveți o seară frumoasă!
Mi-au dat lacrimile.
O femeie necunoscută îmi urase la mulți ani cu mai multă căldură decât oamenii pentru care făceam totul de dimineața până seara.
Am stins lumânarea și mi-am pus o dorință.
Nu mi-am dorit bani, vacanțe sau cadouri.
Mi-am dorit să nu mă mai simt invizibilă în propria familie.
Telefonul vibra aproape continuu. Aveam șapte apeluri de la Cătălin și două mesaje de la Eva.
„Mamă, tata este nervos. Unde ești?”
„Vin musafirii și nu avem nimic pregătit.”
Am răspuns doar atât:
„Sunt bine. Mă întorc mai târziu. Tata se poate ocupa de cină.”
Am pus telefonul în geantă și mi-am terminat masa.
Între timp, acasă, Cătălin descoperea cât de multe lucruri făceam fără ca el să observe.
Mai târziu mi-a povestit singur ce se întâmplase.
După ce plecasem, încercase să găsească ceva în frigider. Aveam carne, legume și câteva ingrediente, dar nimic pregătit.
— Eva, ajută-mă să facem ceva de mâncare!
Fiica noastră cea mare îl privise surprinsă.
— Dar eu nu știu să fac friptură!
— Atunci spală cartofii!
— Tata, am teme!
Maria începuse să plângă pentru că nu-și găsea caietul de matematică.
Cătălin încercase să gătească, să răspundă la telefon și să facă ordine în același timp.
La opt fără zece, bucătăria era plină de vase, iar cartofii încă nu erau gata.
Atunci a comandat mâncare de la un restaurant.
Cei patru colegi au sosit la ora stabilită. Cătălin le-a explicat că soția lui avea o seară liberă și că vor mânca preparate comandate.
Nimeni nu s-a supărat.
Ba chiar unul dintre colegi i-a spus:
— Foarte bine ai făcut. Și soțiile noastre au nevoie de câte o pauză.
Dar lucrul care l-a tulburat cel mai tare s-a întâmplat după plecarea invitaților.
Maria a venit în sufragerie ținând o felicitare neterminată.
— Tati, astăzi a fost ziua mamei, nu?
Cătălin a încuviințat.
— Da, puiule.
— Și noi de ce nu i-am făcut tort?
El n-a știut ce să răspundă.
— Mama ne face mereu tort de ziua noastră, a continuat fetița. Și ne cumpără cadouri. Noi nici măcar nu i-am cântat.
Eva, care auzise discuția, și-a lăsat telefonul jos.
— Tata, chiar am uitat cu toții?
Cătălin și-a trecut mâna peste față.
— Da. Am uitat.
— Și tu ai mai invitat și musafiri? a întrebat Eva.
Atunci, pentru prima dată, soțul meu n-a mai avut nicio explicație.
M-am întors acasă aproape de ora zece și jumătate.
În sufragerie era liniște. Pe măsuță se aflau câteva farfurii și pahare rămase de la musafiri.
Cătălin stătea pe canapea.
— Amalia, putem vorbi?
Mi-am lăsat geanta lângă ușă.
— Putem.
— Îmi pare rău că am uitat ziua ta.
Am rămas tăcută.
— Și îmi pare rău că am invitat colegii fără să te întreb.
— Cătălin, nu este vorba doar despre ziua mea.
S-a uitat la mine.
— Atunci despre ce?
— Despre faptul că de ani întregi nu mă mai întrebi dacă sunt obosită. Despre faptul că vii acasă și presupui că mâncarea este gata, hainele sunt curate și fetele au tot ce le trebuie.
Mi-au dat lacrimile.
— Eu nu mai sunt soția ta, Cătălin. Sunt omul care ține casa în funcțiune.
A coborât privirea.
— N-am știut că te simți așa.
— Ți-am spus de multe ori. Dar de fiecare dată mi-ai răspuns că fac drame.
A rămas tăcut câteva secunde.
— Ai dreptate.
Nu mă așteptasem să aud asta.
— Astăzi am văzut cât de multe lucruri faci. Și eu am fost depășit după numai două ore.
M-am așezat în fotoliul din fața lui.
— Nu vreau să fii depășit, Cătălin. Vreau doar să fim doi adulți care își împart responsabilitățile.
— Și ce vrei să schimbăm?
— Nu vreau să mai fiu singura persoană responsabilă de casă. Fetele pot face lucruri potrivite vârstei lor. Tu poți găti, poți face cumpărături și poți verifica temele. Iar eu vreau să am timp și pentru mine.
Cătălin a încuviințat.
— Bine. Începem de mâine.
— Nu vreau promisiuni făcute doar pentru că astăzi te-ai simțit vinovat.
— Știu. O să-ți arăt că vorbesc serios.
În dimineața următoare, când m-am trezit, am găsit masa pregătită.
Nu era nimic spectaculos. Pâine prăjită, ouă fierte și cafea.
Dar Cătălin le pregătise singur.
Eva și Maria mă așteptau cu o felicitare făcută de ele.
— La mulți ani, mami! Ne pare rău că am uitat ieri!
Maria m-a îmbrățișat.
— Promitem că anul viitor nu mai uităm!
Le-am sărutat pe amândouă.
— Vă iubesc, fetelor. Dar vreau să învățați ceva: și mama are nevoie de ajutor, nu doar voi.
În săptămânile următoare am făcut câteva schimbări.
Eva a început să-și pregătească singură hainele și pachetul pentru școală. Maria își aranja ghiozdanul și ajuta la strânsul mesei.
Cătălin a preluat cumpărăturile și pregătirea cinei de trei ori pe săptămână.
La început au fost încurcături. Uneori uita câte ceva, alteori gătea prea mult sau prea puțin.
Dar nu am intervenit să repar fiecare greșeală.
Într-o seară, când am venit de la serviciu, l-am găsit pregătind cartofi la cuptor.
— Amalia, nu știu dacă am pus destulă sare.
Am zâmbit.
— Gustă și vezi, Cătălin. Exact așa fac și eu.
A început să râdă.
— Corect.
Nu ne-am transformat peste noapte într-o familie perfectă.
Mai existau zile în care fetele mă strigau din obișnuință pentru orice lucru mărunt. Cătălin mai uita uneori să facă ce promisese.
Dar acum puteam să-i spun că am nevoie de ajutor fără să aud că exagerez.
Am început să ies din nou cu Elena, colega mea. O dată pe săptămână mergeam la o cafea sau la o plimbare.
Uneori stăteam acasă și citeam, fără să mă simt vinovată că nu fac ceva util pentru ceilalți.
La aproape două luni după aniversarea mea, Cătălin m-a invitat într-o sâmbătă la restaurant.
— Doar noi doi, mi-a spus. Fetele rămân la mama mea.
Am acceptat.
La sfârșitul cinei, mi-a întins o cutie mică.
Înăuntru era un lănțișor simplu, cu un pandantiv în formă de inimă.
— Este pentru ziua ta. Știu că vine târziu.
L-am privit.
— Cătălin, cadoul este frumos. Dar știi ce m-a bucurat cel mai mult în ultimele săptămâni?
— Ce anume?
— Că ieri, când am ajuns acasă, nu m-a întrebat nimeni ce avem de mâncare. Tu pregătiseși deja cina, iar fetele își terminaseră temele.
A zâmbit.
— Încerc să mă țin de cuvânt.
— Și asta înseamnă mai mult pentru mine decât orice bijuterie.
Mi-a luat mâna peste masă.
— Îmi pare rău că a trebuit să pleci de acasă ca să înțeleg.
Am strâns ușor mâna lui.
— Și mie. Dar mă bucur că acum putem vorbi.
Nu știu dacă voi mai avea vreodată o aniversare perfectă.
Dar am înțeles că nu trebuie să aștept o zi specială pentru a-mi aminti că și eu contez.
Sunt mamă și soție, dar sunt și Amalia. Femeia care are nevoie de odihnă, de bucurie, de atenție și de puțin timp numai pentru ea.
Iar în seara aceea, când am plecat de la restaurant ținându-l pe Cătălin de braț, am simțit pentru prima dată după mulți ani că nu mai trebuie să port singură întreaga familie pe umeri.