Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Andrei, cred că este ceva ce ar trebui să afle toți invitații despre mama ta, a spus Mariana, privindu-l cu o seriozitate pe care nu i-o mai văzusem.
Fiul meu a rămas nemișcat.
— Mariana, te rog, nu te băga. Este o discuție între mine și mama.
— Tocmai pentru că sunt mama Irinei, cred că trebuie să mă bag. Nu vreau ca fiica mea să înceapă căsnicia într-o familie în care o mamă este umilită pentru că a muncit și a făcut sacrificii.
Am simțit cum mi se umplu din nou ochii de lacrimi.
— Doamnă Mariana, nu vreau să stric nunta copiilor. Vreau doar să plec acasă.
Femeia s-a apropiat și mi-a prins mâna.
— Viorica, eu nu știam că ai plătit avansul pentru formație. Andrei mi-a spus că rezolvase el problema.
M-am uitat spre fiul meu.
— Așa ți-a spus?
Andrei și-a coborât privirea.
— Mamă, nu trebuia să povestim tuturor de unde am făcut rost de bani!
— Nu banii mă dor, Andrei. Mă doare că ți-a fost atât de ușor să mă lași deoparte.
Mariana a oftat.
— Eu am ales florile, lumânările și câteva aranjamente. Dar Viorica a alergat după furnizori, a rezolvat problemele cu invitații și a contribuit din economiile ei. Nu este corect să primească doar reproșuri.
În acel moment, Irina a ieșit pe terasă.
— Ce se întâmplă? Vă caută toată lumea. Trebuie să tăiem tortul!
Andrei s-a grăbit să răspundă.
— Mama s-a supărat că nu am pomenit-o în discurs.
Irina s-a uitat spre mine, apoi spre mama ei.
— Doamnă Viorica, îmi pare rău. Andrei a fost emoționat. Sigur nu a făcut-o intenționat.
Am încercat să zâmbesc.
— Irina, draga mea, nu vreau să vă stric seara. Vă doresc să fiți fericiți.
Dar Mariana a intervenit.
— Irina, știai că Viorica a plătit cei șase mii de lei pentru formație?
Mireasa a rămas surprinsă.
— Cum adică? Andrei mi-a spus că a rezolvat avansul din economiile lui.
Fiul meu și-a trecut mâna prin păr.
— Nu am mințit! Mama m-a ajutat și urma să-i dau banii înapoi!
— Andrei, i-am spus încet, nu ți-am cerut niciodată banii înapoi.
Irina s-a întors spre soțul ei.
— Și de ce nu mi-ai spus? Eu i-am mulțumit mamei mele pentru fiecare lucru. Dar habar nu aveam cât făcuse mama ta pentru noi.
— Pentru că nu voiam să par că nu sunt în stare să-mi plătesc propria nuntă!
Mariana l-a privit lung.
— Și ca să nu pari tu neputincios, ai preferat ca mama ta să pară neimportantă?
Andrei n-a mai răspuns.
Am simțit că nu mai pot rămâne acolo. Muzica răsuna din restaurant, invitații se distrau, iar eu stăteam pe terasă explicând de ce meritam măcar o mulțumire.
— Copiii mei, mergeți la petrecere. Este seara voastră. Eu plec.
Andrei a făcut un pas spre mine.
— Mamă, nu poți să pleci înainte de tort! Ce-o să spună lumea?
M-am uitat la el.
— Andrei, de când ai ieșit pe terasa asta, te-ai întrebat numai ce spune lumea. Nu m-ai întrebat nici măcar o dată cât de tare m-ai rănit.
A deschis gura să răspundă, dar a tăcut.
Mi-am luat poșeta și am plecat. Mariana m-a condus până la mașină, iar înainte să ne despărțim m-a îmbrățișat.
— Viorica, să știi că eu îți sunt recunoscătoare. Și sper ca Andrei să înțeleagă ce mamă are.
Am ajuns acasă aproape de miezul nopții. Mi-am scos pantofii, am așezat rochia pe spătarul unui scaun și am privit fotografia lui Andrei de la absolvirea facultății.
În imagine mă ținea de umeri și zâmbea mândru. Atunci îmi spusese că fără mine nu ar fi ajuns niciodată acolo.
M-am întrebat când uitase lucrul acesta.
Au trecut trei zile fără să mă sune.
În a patra dimineață am primit un mesaj.
„Mamă, ai exagerat. Toată lumea a întrebat de ce ai plecat. M-ai pus într-o situație penibilă.”
Am citit cuvintele de mai multe ori.
Apoi i-am răspuns:
„Andrei, nu am plecat ca să te fac de râs. Am plecat pentru că nu mai puteam suporta să fiu tratată ca o persoană bună doar atunci când ai nevoie de ajutor. Când vei dori să vorbim despre ce s-a întâmplat cu adevărat, mă poți căuta.”
Nu mi-a răspuns.
În săptămânile următoare am încercat să-mi văd de viață. Mergeam la brutărie, îmi făceam cumpărăturile și încercam să nu verific telefonul din zece în zece minute.
Îmi era dor de el. Uneori puneam mâna pe telefon și eram gata să-l sun, doar ca să-i aud vocea.
Dar îmi aminteam cum îmi spusese că toți părinții fac sacrificii și că eu nu trebuia să vorbesc despre ale mele.
La aproape două luni după nuntă, cineva a bătut la ușă într-o duminică după-amiază.
Era Andrei.
Ținea în mână o pungă cu prăjituri și părea obosit.
— Mamă, putem vorbi?
L-am poftit în sufragerie. S-a așezat pe canapea, exact în locul unde stătea când era copil și își făcea temele.
— Am venit să-mi cer iertare, a spus după câteva clipe.
Nu am răspuns imediat.
— Irina și Mariana au vorbit mult cu mine după nuntă. La început am fost furios. Credeam că ai vrut să mă faci de râs. Dar apoi am început să-mi amintesc lucruri pe care le considerasem normale.
A privit spre mâinile mele.
— Când eram mic și mă îmbolnăveam, tu lipseai de la serviciu și pierdeai bani. Când am plecat la facultate, îmi trimiteai aproape tot ce câștigai. Iar eu nici măcar nu te întrebam dacă îți rămâne ceva.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Mamă, mi-a fost rușine să recunosc că încă aveam nevoie de ajutorul tău. Am vrut să par un bărbat care se descurcă singur. Și am ajuns să mă port urât tocmai cu omul care m-a ajutat cel mai mult.
Mi-am șters obrazul.
— Andrei, eu nu ți-am cerut niciodată să-mi plătești pentru copilăria ta. Am făcut tot ce am putut pentru că te iubesc. Dar la nunta ta nu voiam să fiu invizibilă.
— Știu, mamă. Și nu am nicio scuză.
S-a apropiat și mi-a luat mâinile între ale lui.
— Nu-ți cer să uiți. Dar vreau să încerc să repar ce am stricat.
L-am îmbrățișat. Mi-era prea dor de el ca să nu o fac.
Dar i-am spus și că lucrurile nu puteau continua ca înainte. Nu mai voiam să fiu chemată numai când trebuia să plătesc, să car sau să rezolv ceva.
Andrei a încuviințat.
În lunile următoare a început să mă viziteze mai des. Uneori venea împreună cu Irina, alteori singur, doar ca să bem o cafea și să povestim.
Nu mi-a mai cerut bani. În schimb, într-o zi a venit să-mi repare robinetul din baie și a insistat să facem cumpărăturile împreună.
Nu toate rănile s-au vindecat imediat. Uneori, când vedeam fotografiile de la nuntă, îmi aminteam de discurs și simțeam din nou nodul acela în gât.
Dar într-o duminică, la masa de prânz, Andrei a ridicat paharul și s-a uitat spre mine.
— Mamă, vreau să-ți spun ceva ce trebuia să spun în fața tuturor la nuntă.
Am rămas nemișcată.
— Îți mulțumesc că m-ai crescut singură. Că ai muncit în două locuri și că nu m-ai lăsat niciodată să simt că sunt singur pe lume. Îmi pare rău că am uitat să-ți arăt cât de mult însemni pentru mine.
Irina mi-a strâns mâna sub masă.
Am început să plâng.
— Andrei, mamă, eu nu am avut nevoie niciodată de un discurs frumos. Am avut nevoie doar să știu că nu ai uitat de unde ai plecat.
Fiul meu m-a îmbrățișat.
— N-am să mai uit, mamă.
Nu știu dacă va reuși mereu să se țină de cuvânt. Oamenii se schimbă prin ceea ce fac, nu doar prin ceea ce promit.
Dar în ziua aceea, pentru prima dată după nuntă, am simțit că băiatul meu nu mă mai privea ca pe femeia care trebuia să rezolve totul.
Mă privea din nou ca pe mama lui.
Iar pentru o femeie care își petrecuse douăzeci și unu de ani crescând singură un copil, acea recunoaștere valora mai mult decât orice rochie, orice petrecere și orice mulțumire spusă la microfon.