Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Ion a apăsat pe numărul Andreei și a dus telefonul la ureche. Eu stăteam lângă balustrada balconului, cu lacrimile curgându-mi pe obraji.
Fiica noastră a răspuns abia după câteva apeluri.
— Ce este, tată? S-a întâmplat ceva?
— Da, Andreea. S-a întâmplat ceva foarte urât. Tocmai am ascultat mesajul pe care Mara i l-a trimis bunicii.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Și ce dacă? Copiii trebuie să știe că nu putem conta mereu pe voi.
Ion a închis ochii pentru o clipă.
— Andreea, ai patruzeci de ani. Dacă ești supărată pe noi, vorbești cu noi. Dar nu le spui copiilor că bunicii nu-i mai iubesc pentru că au plecat în vacanță!
— Tată, tu nu înțelegi prin ce trec! Am două rate, facturi restante și doi copii de crescut!
— Știu foarte bine. Tocmai de aceea te-am ajutat de fiecare dată când am putut. Dar spune-mi ceva: când ne-ai întrebat ultima dată dacă nouă ne ajung pensiile?
Andreea nu a răspuns.
— Mama ta a cusut perdele seara, după serviciu, până nu-și mai simțea degetele. Eu am lucrat suplimentar ani întregi. Și acum, când în sfârșit ne-am permis să plecăm undeva, ne faci să ne simțim vinovați?
— Deci vacanța este mai importantă decât nepoții?
Ion a ridicat vocea pentru prima dată.
— Nu mai spune asta! Nepoții sunt sufletul nostru! Dar iubirea pentru ei nu înseamnă că trebuie să-ți plătim toate datoriile până murim!
Mi-am dus mâna la gură. Nu-l mai auzisem niciodată vorbind astfel cu fiica noastră.
— Tată, nu trebuia să-mi vorbești așa!
— Nici tu nu trebuia să-i spui Marei că nu o mai iubim. Fetița ne-a întrebat dacă a făcut ceva rău. Îți dai seama ce i-ai pus în suflet?
Andreea a început să plângă.
— Sunt disperată, tată. Nu mai știu cum să mă descurc.
Vocea lui Ion s-a înmuiat.
— Atunci hai să vorbim despre problemele tale. Dar fără să-i folosim pe copii ca să ne pedepsim unii pe alții.
— Și acum ce vreți să fac?
— În primul rând, să le explici Marei și lui Radu că bunicii îi iubesc la fel de mult ca înainte. Apoi, când ne întoarcem, stăm împreună și vedem cum te putem ajuta să găsești o soluție pe termen lung.
— Nu puteți să-mi trimiteți măcar niște bani acum?
Ion a privit spre mare.
— Nu, Andreea. Banii pentru vacanță sunt deja cheltuiți. Iar din ce ne-a rămas trebuie să trăim și noi. Dacă apare o urgență adevărată, discutăm concret. Dar nu mai putem acoperi lună de lună aceleași datorii.
Fiica noastră a închis telefonul fără să-și ia rămas-bun.
M-am așezat pe unul dintre scaunele balconului.
— Ioane, poate am fost prea duri.
Soțul meu s-a așezat lângă mine.
— Elena, noi am crescut-o pe Andreea. Am ajutat-o după divorț, i-am cumpărat copiilor ce au avut nevoie și i-am dat bani de fiecare dată când am putut. Dar nu putem să-i rezolvăm toată viața problemele.
— Mi-e teamă să nu ne îndepărteze nepoții.
— Tocmai de aceea trebuie să vorbim cu ei. Să nu creadă că au făcut ceva rău.
În seara aceea am sunat-o pe Mara. Fetița a răspuns imediat.
— Bunico, ești supărată pe mine?
Am simțit că mi se rupe inima.
— Nu, iubita mea! Cum să fiu supărată pe tine?
— Mama a zis că ați cheltuit banii pe vacanță și că nu ne mai puteți ajuta.
— Mara, bunica și bunicul vă iubesc enorm. Faptul că am plecat la mare nu schimbă nimic. Nu trebuie să-ți faci griji pentru banii oamenilor mari.
— Și când veniți acasă?
— Peste două săptămâni, iubita mea. Și abia așteptăm să vă îmbrățișăm.
— Îmi aduci o scoică?
Am început să râd printre lacrimi.
— Îți aduc cea mai frumoasă scoică pe care o găsesc!
După ce am închis, Ion m-a luat de mână.
— Acum, Elena, hai să ne bucurăm și noi de vacanța asta. Nu știm dacă vom mai avea ocazia să venim aici.
Am încercat.
În zilele următoare am vizitat orașe vechi, ne-am plimbat pe faleză și am stat ore întregi privind marea. Ion făcea fotografii și îmi povestea cum își imaginase locurile acelea când era tânăr.
Într-o dimineață, în timp ce beam cafeaua pe balcon, mi-a spus:
— Elena, știi ce regret?
— Ce anume?
— Că am așteptat aproape treizeci de ani ca să ne permitem să fim fericiți fără să ne simțim vinovați.
I-am strâns mâna.
— Și eu am crezut mereu că întâi trebuie să fie bine toată lumea. Abia apoi noi.
— Numai că întotdeauna apare cineva care are nevoie de ceva.
Am privit marea și, pentru prima dată de când plecaserăm, am simțit că aveam voie să mă bucur de ea.
Când ne-am întors în România, Andreea nu a venit să ne aștepte. Am sunat-o a doua zi și i-am propus să ne vedem.
A acceptat, dar era încă supărată.
Am mers la ea într-o duminică, cu câteva suveniruri pentru copii.
Mara și Radu au alergat imediat spre noi. I-am îmbrățișat atât de tare încât am început să plâng.
Andreea ne privea din hol.
— V-ați distrat?
Ion a zâmbit.
— Da. A fost o vacanță frumoasă.
— Mă bucur că măcar voi sunteți fericiți.
Am simțit din nou înțepătura vinovăției, dar de data aceasta nu m-am grăbit să-mi cer iertare.
După ce copiii s-au dus în camera lor, Ion a deschis discuția.
— Andreea, vrem să te ajutăm să găsești o soluție pentru datoriile tale. Dar trebuie să știm exact ce ai de plătit.
Fiica noastră a adus un dosar cu facturi și extrase bancare.
Am descoperit că avea două credite, câteva restanțe și cheltuieli lunare pe care abia le putea acoperi din salariu.
— Andreea, ai încercat să discuți cu banca despre restructurarea ratelor? am întrebat-o.
— Nu. Mi-a fost rușine să le spun că nu mă mai descurc.
Ion a privit-o cu seriozitate.
— Rușinea nu plătește facturile, mamă. Trebuie să ceri informații și să vezi ce variante ai.
Am discutat și despre pensia alimentară pe care fostul ei soț nu o plătea regulat.
— Ai dreptul să ceri respectarea obligațiilor lui, i-am spus. Nu trebuie să duci singură totul, iar noi nu putem ține locul tatălui copiilor.
Andreea a început să plângă.
— Mi-a fost atât de greu după divorț… Și când am văzut că aveți bani de vacanță, m-am simțit abandonată.
M-am apropiat de ea.
— Mamă, nu te-am abandonat. Dar eu și tatăl tău avem aproape șaptezeci de ani. Am muncit o viață întreagă și ne-am amânat toate bucuriile. Nu este greșit să ne dorim și noi ceva.
— Știu, a șoptit. Cred că am fost egoistă.
Ion a intervenit:
— Ai fost speriată, Andreea. Dar ai greșit când le-ai spus copiilor că nu-i mai iubim. Asta nu trebuie să se mai întâmple.
Fiica noastră a încuviințat.
— Îmi pare rău. Am vorbit cu Mara după telefonul vostru. I-am spus că am fost supărată și că bunicii o iubesc la fel de mult.
În lunile următoare, Andreea a început să-și reorganizeze finanțele. A discutat cu banca despre posibilitățile de modificare a ratelor și a cerut consiliere juridică în privința pensiei alimentare restante.
Nu s-au rezolvat toate problemele imediat, dar măcar nu mai aștepta ca noi să intervenim de fiecare dată.
Am continuat să-i ajutăm pe nepoți cu rechizite, haine și câte o cumpărătură atunci când puteam.
Dar nu ne-am mai golit economiile pentru a acoperi fiecare datorie.
Într-o după-amiază, Mara a venit la noi cu un desen.
Pe foaie eram eu și Ion, ținându-ne de mână pe malul mării. În spatele nostru desenase un soare mare și două scoici.
— Bunico, așa v-am imaginat eu în Croația!
Am luat desenul și l-am privit cu lacrimi în ochi.
— Este minunat, iubita mea!
— Și când o să fiu mare, vreau să vă duc eu într-o vacanță!
Ion a început să râdă.
— Nu trebuie, prințesa bunicului. Tu să te bucuri de viața ta!
Mara ne-a îmbrățișat pe amândoi.
În seara aceea, am pus desenul într-o ramă, lângă fotografia noastră de pe malul Adriaticii.
Ion s-a apropiat și m-a cuprins pe după umeri.
— Vezi, Elena? Nu am pierdut nimic pentru că am plecat în vacanță.
Am zâmbit.
— Ba am pierdut ceva, Ioane.
M-a privit surprins.
— Ce anume?
— Frica de a ne bucura de banii noștri.
Am rămas câteva clipe privind fotografiile.
Nu știu câți ani vom mai avea puterea să călătorim. Dar știu că nu vreau să-mi petrec restul vieții cerându-mi iertare pentru fiecare bucurie.
Ne iubim fiica și nepoții. Îi vom ajuta cât vom putea. Dar iubirea nu înseamnă să renunți la propria viață pentru a rezolva la nesfârșit problemele altora.
Iar după aproape treizeci de ani în care am pus bani deoparte pentru visul nostru, am înțeles că și doi oameni bătrâni au dreptul să fie fericiți, fără să fie judecați pentru asta.