Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am scos din plic o chitanță și câteva bancnote. Mihai s-a apropiat, încruntat.
— Ce sunt astea, Dana?
— Dovada că m-am înscris la cursul de contabilitate. Am plătit deja prima rată.
S-a uitat la chitanță, apoi la mine.
— De unde ai avut bani?
— Am modificat haine pentru vecine, am cusut perdele și am pus deoparte câte puțin. Opt luni am strâns, Mihai. Opt luni în care tu îmi spuneai că nu sunt bună decât să stau acasă.
— Nu am spus asta!
— Nu cu exact aceleași cuvinte. Dar astăzi mi-ai spus că nimeni nu m-ar mai angaja. Și că trebuie să rămân acasă ca să aveți voi haine curate și mâncare.
Mihai a pus chitanța pe comodă.
— Și cine se ocupă de casă dacă tu pleci seara la cursuri?
— Tu. Vlad. Radu. Suntem patru oameni în casa asta, nu unul singur.
A început să râdă nervos.
— Deci acum trebuie să gătesc eu după serviciu?
— Uneori, da. Așa cum eu am gătit aproape cincisprezece ani fără să mă întrebe cineva dacă sunt obosită.
În prag apăruse Vlad. Băiatul nostru de șaptesprezece ani auzise discuția.
— Mamă, chiar te-ai înscris la curs?
— Da, Vlad.
— Și când începi?
— Marți.
Fiul meu a zâmbit.
— Atunci felicitări, mamă!
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi. Era primul om din familia mea care se bucura sincer pentru mine în ziua aceea.
Mihai a ieșit din dormitor fără să mai spună nimic.
În seara aceea, băieții au montat televizorul împreună cu tatăl lor. Eu am rămas în dormitor și am citit programa cursului.
Nu știam dacă voi reuși. Nu mai învățasem serios de aproape douăzeci de ani. Dar pentru prima dată după multă vreme aveam ceva care era numai al meu.
Marți seara, când m-am pregătit să plec, Mihai m-a oprit în hol.
— Dana, Radu are antrenament. Cine îl duce?
— Tu, Mihai. Ți-am spus de duminică.
— Dar eu abia am venit de la serviciu!
— Știu. Și eu am dus copiii la antrenamente ani întregi, după ce făceam cumpărături, găteam și spălam. Acum am nevoie să mă ajuți.
A oftat, dar a luat cheile mașinii.
La curs am intrat cu inima bătându-mi puternic. Eram doisprezece participanți, de vârste diferite. Lângă mine s-a așezat o femeie de cincizeci și trei de ani.
— Este prima dumneavoastră zi? m-a întrebat.
— Da. Și mi-e teamă că nu o să țin pasul.
A zâmbit.
— Eu am lucrat douăzeci de ani într-o fabrică. S-a închis și acum învăț altceva. Dacă stăm acasă de frică, sigur nu reușim.
Vorbele ei mi-au dat curaj.
În primele săptămâni mi-a fost greu. Învățam despre facturi, documente contabile și evidențe de gestiune. Uneori trebuia să citesc aceeași explicație de trei ori ca să o înțeleg.
Acasă, lucrurile nu mergeau deloc liniștit.
Mihai se supăra când găsea vase în chiuvetă. Radu își uita echipamentul de sport, iar Vlad lăsa hainele lângă mașina de spălat, așteptând să le pun eu.
Într-o joi, Mihai a izbucnit:
— Dana, de când ai început cursul ăsta, casa este întoarsă pe dos!
M-am uitat în jur. Erau câteva farfurii nespălate și două tricouri pe canapea.
— Atunci hai să facem ordine împreună.
— Eu muncesc toată ziua!
— Și eu am muncit astăzi. Am făcut cumpărături, am gătit, am spălat două mașini de haine și am învățat trei ore. Diferența este că munca mea nu apare pe un fluturaș de salariu.
Vlad, care asculta din hol, a intervenit:
— Tata, eu pot să spăl vasele. Și Radu poate să-și pregătească singur echipamentul.
Mihai s-a uitat surprins la el.
— Nu despre asta vorbeam.
— Ba cam despre asta, tată. Mama face totul pentru noi și nici nu observăm.
Nu am spus nimic. Mi-era teamă că, dacă deschid gura, voi începe să plâng.
În seara aceea am stabilit pentru prima dată cine se ocupă de fiecare lucru. Băieții urmau să-și pregătească hainele, să strângă după ei și să ajute la curățenie. Mihai a acceptat să facă o parte dintre cumpărături și să se ocupe de transportul lui Radu la antrenamente.
Nu a fost o schimbare miraculoasă. Au existat certuri și zile în care toți uitau ce promiseseră. Dar am încetat să mai repar eu fiecare greșeală.
După aproape patru luni, am terminat cursul și am primit certificatul.
În ziua aceea, Vlad mi-a adus un buchet mic de flori.
— Felicitări, mamă! Știam că poți!
Radu mi-a făcut o felicitare pe care scrisese că este mândru de mine.
Mihai m-a sărutat pe obraz.
— Bravo, Dana.
Era puțin, dar pentru mine însemna mult.
Am început să caut un serviciu. Am trimis CV-uri la mai multe firme, dar unele nici măcar nu mi-au răspuns.
La primul interviu am fost atât de emoționată încât am uitat o parte dintre lucrurile învățate. Am ieșit de acolo convinsă că nu voi reuși niciodată.
Dar nu m-am oprit.
O colegă de la curs m-a recomandat la un mic depozit de materiale sanitare din Ploiești. Aveau nevoie de cineva care să se ocupe de introducerea facturilor, verificarea documentelor și evidențe simple de gestiune, sub îndrumarea contabilei firmei.
Am mers la interviu într-o dimineață de luni.
Patronul m-a întrebat de ce vreau să revin la muncă după atâția ani.
— Pentru că mi-am crescut copiii, dar acum vreau să construiesc ceva și pentru mine.
M-a privit câteva secunde.
— Programul este de șase ore la început. Salariul nu este foarte mare.
— Nu mă deranjează. Vreau să învăț și să muncesc.
Două zile mai târziu m-au sunat să-mi spună că am fost acceptată.
Am închis telefonul și am început să plâng.
Nu mai plângeam de umilință sau de neputință. Plângeam pentru că reușisem.
Când i-am spus lui Mihai, a rămas surprins.
— Chiar te-au angajat?
— Da. Încep luni.
— Și cum facem cu casa?
Am zâmbit.
— Exact cum am început să facem în ultimele luni. Împreună.
Prima zi de serviciu a fost obositoare. Am greșit câteva înregistrări, pe care colega mea m-a ajutat să le corectez. Dar la sfârșitul programului eram fericită.
Aveam din nou colegi, responsabilități și un loc unde oamenii mă cunoșteau după numele meu, nu doar ca mama lui Vlad și Radu sau soția lui Mihai.
Când am primit primul salariu, am mers în centrul orașului.
Am intrat într-un magazin de încălțăminte și am văzut o pereche de pantofi roșii, cu toc mic.
Mi-au plăcut imediat.
În trecut i-aș fi lăsat pe raft, gândindu-mă că băieții au nevoie de altceva.
De data aceasta i-am probat și i-am cumpărat.
Seara, Mihai a văzut cutia.
— Ți-ai cumpărat pantofi?
— Da.
— Din ce bani?
L-am privit.
— Din primul meu salariu.
A rămas tăcut. Apoi a zâmbit ușor.
— Sunt frumoși.
— Mulțumesc.
După câteva clipe, s-a așezat lângă mine.
— Dana, vreau să-ți spun ceva. Când mi-ai vorbit prima dată despre curs, am crezut că este doar o idee care îți va trece.
— Știu.
— Și am fost nedrept când ți-am spus că nu te va mai angaja nimeni.
M-am uitat spre el.
— M-a durut mai mult decât crezi, Mihai.
— Îmi pare rău. M-am obișnuit să găsesc totul făcut și n-am mai văzut câtă muncă era în spatele lucrurilor acelea.
— Eu nu vreau să nu mai am grijă de voi. Vreau doar să nu mă pierd pe mine în timp ce o fac.
Mi-a luat mâna.
— Am înțeles. Și vreau să încerc să fiu un soț mai bun.
Nu l-am iertat pentru toate vorbele dintr-o singură seară. Dar am început să observ că se străduia.
Uneori pregătea cina înainte să ajung acasă. Alteori îi ducea pe băieți la cumpărături, fără să mă mai întrebe ce trebuie să cumpere la fiecare pas.
Mai aveam certuri, desigur. Dar acum, când îi spuneam că sunt obosită, nu-mi mai răspundea că eu doar stau acasă.
Într-o duminică, la câteva luni după ce mă angajasem, am găsit o fotografie veche de la aniversarea mea de patruzeci de ani.
În fundal se vedea cutia televizorului. Eu stăteam lângă ea, cu un zâmbet forțat.
Am privit fotografia mult timp.
Atunci crezusem că primisem cel mai nepotrivit cadou din lume.
Dar tocmai seara aceea mă împinsese să nu mai amân lucrurile pe care mi le doream.
Am luat cutia cu pantofii roșii și am așezat-o în dulap, lângă certificatul de absolvire.
Nu pentru că pantofii ar fi fost ceva extraordinar.
Ci pentru că îi cumpărasem din banii câștigați de mine, după cincisprezece ani în care ajunsesem să cred că nu mai sunt în stare să fac altceva decât să am grijă de ceilalți.
În seara aceea, Mihai m-a întrebat dacă vreau să ieșim la plimbare.
— Doar noi doi, Dana. Băieții se descurcă singuri câteva ore.
Am zâmbit și mi-am încălțat pantofii roșii.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai ieșeam din casă doar ca să rezolv ceva pentru familie.
Ieșeam pentru mine.
Și am înțeles că la patruzeci de ani nu era prea târziu să încep o viață profesională nouă. Era prea târziu doar dacă aș fi continuat să cred că nu merit una.