Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Victor, ai dreptate. Trebuie să fac o alegere.
A zâmbit mulțumit, convins că aveam să-mi trimit sora la hotel.
— Mă bucur că ai înțeles, Elena.
— Am înțeles mai multe decât crezi. Natalia și Andrei rămân. Tu trebuie să pleci.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Poftim? Mă dai afară pentru niște musafiri?
— Nu pentru musafiri, Victor. Pentru că ai ajuns să-mi încui camerele, să-mi controlezi programul și să hotărăști ce am voie să fac în propria casă.
Interfonul a sunat din nou.
— Elena, nu îndrăzni să le deschizi! a spus el, ridicând vocea.
M-am apropiat de interfon și am apăsat butonul.
— Natalia, urcați! Vă aștept!
Victor m-a privit furios.
— Deci așa mă răsplătești după tot ce am făcut pentru tine?
— Te-am primit în casa mea pentru că am crezut că putem construi o relație. Nu ca să-mi ceri voie să-mi văd propria familie.
Soneria apartamentului a întrerupt discuția.
Am deschis. Natalia m-a îmbrățișat imediat, iar Andrei a intrat cu două valize.
— Ce bine că te vedem, Elena! a spus sora mea.
Victor stătea în spatele meu, cu cheia camerei de oaspeți în mână.
Andrei i-a întins mâna.
— Dumneavoastră sunteți Victor? Îmi pare bine.
— Da, a răspuns sec.
Natalia a observat imediat atmosfera.
— Elena, am venit într-un moment nepotrivit?
— Nu, Natalia. Voi sunteți bineveniți. Avem doar o problemă de rezolvat.
M-am întors spre Victor.
— Te rog să-mi dai cheia camerei.
A ezitat, apoi mi-a pus-o în palmă.
Când am deschis ușa, am rămas surprinsă. Patul era acoperit cu hainele lui, iar pe birou își așezase documentele și un calculator. Mutase acolo inclusiv câteva obiecte din sufragerie.
— Victor, când ai făcut toate astea?
— Ieri. Aveam nevoie de spațiul meu.
— Și nu te-ai gândit să mă întrebi?
— Locuim împreună, Elena!
— Tocmai de aceea trebuia să discutăm, nu să hotărăști singur.
Natalia și Andrei s-au retras în sufragerie, lăsându-ne să vorbim.
Victor s-a apropiat de mine.
— Elena, nu poți să termini o relație pentru o cameră!
— Nu este vorba despre cameră. Este vorba despre toate lucrurile pe care le-am acceptat în ultimele luni.
I-am amintit cum îmi mutase mobilierul, cum aruncase vazele primite de la mama și cum ajunsese să-mi ceară explicații pentru fiecare oră petrecută în afara casei.
— Știi ce este cel mai trist, Victor? Că am început să stau peste program la serviciu doar ca să nu mă întorc acasă și să aud iar ce fac greșit.
Pentru prima dată, nu a găsit imediat un răspuns.
— Eu încercam să pun ordine în viața noastră.
— Nu. Încercai să pui ordine în viața mea, după regulile tale.
— Și ce vrei acum? Să-mi arunc hainele pe stradă?
— Nu. Vreau să ne despărțim și să stabilim cum îți vei muta lucrurile. Nu te voi împiedica să le iei, dar nu mai putem locui împreună.
Victor a început să se plimbe nervos prin hol.
— La vârsta noastră crezi că este atât de ușor să găsești pe cineva? O să rămâi singură!
Vorbele acelea m-ar fi speriat cu câteva luni înainte.
Acum m-am uitat la el și i-am răspuns:
— Am fost singură opt ani înainte să te cunosc. Și eram mai liniștită decât sunt acum.
Victor a rămas nemișcat.
În următoarele zile am stabilit detaliile mutării. Am verificat ce formalități erau necesare, iar el și-a găsit o garsonieră de închiriat. Natalia și Andrei au rămas alături de mine, fără să intervină în discuțiile noastre.
Victor a încercat de mai multe ori să mă facă să mă răzgândesc.
Mai întâi s-a supărat.
— După tot ce am reparat în apartamentul ăsta, așa mă tratezi?
Apoi a început să promită.
— Nu mai mut nimic. Poți invita pe cine vrei. O să fie altfel.
Dar eu auzisem promisiuni asemănătoare și înainte.
— Victor, poate chiar vei învăța să te porți altfel. Dar eu nu mai vreau să continui relația.
Când și-a luat ultima valiză, s-a oprit în prag.
— O să-ți pară rău, Elena.
— Poate o să-mi fie dor de tine. Dar nu o să-mi pară rău că mi-am apărat liniștea.
După ce a plecat, apartamentul mi s-a părut neobișnuit de mare.
În prima seară m-am trezit la zece fără cinci și am început, din obișnuință, să sting luminile. Apoi m-am oprit.
Nu mai trebuia să mă culc la ora stabilită de altcineva.
Mi-am făcut un ceai, am aprins veioza și am citit până aproape de miezul nopții.
A doua zi am mutat fotoliul înapoi lângă fereastră. Am scos din dulap obiectele pe care Victor le ascunsese și am cumpărat o vază nouă pentru locul rămas gol.
Natalia m-a privit zâmbind.
— Parcă începi să semeni din nou cu sora mea.
— Nici nu-mi dădusem seama cât de mult mă schimbasem.
Despărțirea nu a fost lipsită de durere. Uneori îmi lipsea să am cu cine vorbi dimineața. Alteori mă întrebam dacă nu fusesem prea categorică.
Dar apoi îmi aminteam că ajunsesem să mă tem să intru în propria casă.
Și înțelegeam că nu voiam să trăiesc din nou așa.
După aproape două luni, Victor m-a sunat.
— Elena, putem să bem o cafea? Aș vrea să-mi cer iertare.
Am acceptat să ne întâlnim într-o cafenea.
Părea obosit și mult mai puțin sigur pe el.
— Îmi pare rău pentru tot, a început.
— Pentru ce anume, Victor?
A rămas câteva clipe tăcut.
— Pentru că ți-am mutat lucrurile fără să întreb. Pentru că am încercat să-ți controlez programul. Și pentru că am vrut să te îndepărtez de sora ta doar fiindcă nu-mi convenea vizita ei.
L-am ascultat fără să-l întrerup.
— După ce mi-a murit soția, am trăit mult timp singur, a continuat. Când m-am mutat la tine, mi-a fost teamă să nu pierd iar ceea ce aveam. Am crezut că, dacă țin totul sub control, mă voi simți în siguranță.
— Frica poate explica un comportament, Victor. Dar nu îl face acceptabil.
A încuviințat.
— Știu. Crezi că am putea încerca din nou?
Am privit pe fereastră câteva secunde.
— Nu, Victor. Îți accept scuzele, dar nu vreau să reluăm relația.
Nu s-a supărat. Mi-a mulțumit că venisem și ne-am despărțit fără ceartă.
Un an mai târziu, Natalia și Andrei au venit din nou la București. De data aceasta au rămas o săptămână.
Într-o seară am stat până târziu în sufragerie, am mâncat prăjituri și am râs amintindu-ne întâmplări din copilărie.
Pe măsuță erau trei căni, fotoliul nu stătea perfect aliniat cu canapeaua, iar geamurile nu fuseseră deschise de câteva ore.
Natalia s-a uitat în jur și a început să râdă.
— Victor ar fi avut multe de comentat!
Am râs și eu.
— Lasă-l pe Victor. Mai bine spune-mi ce facem mâine!
Înainte să merg la culcare, am rămas câteva clipe în mijlocul sufrageriei.
Aveam cincizeci și șapte de ani. Locuiam singură și nu știam dacă voi mai întâlni vreodată un bărbat cu care să-mi împart viața.
Dar nu mă mai speria gândul acesta.
Înțelesesem că singurătatea nu înseamnă neapărat să nu ai pe cineva lângă tine.
Uneori, cea mai dureroasă singurătate este să trăiești alături de un om care te face să renunți, puțin câte puțin, la tot ce te definește.
Iar eu nu mai eram dispusă să devin musafir în propria mea viață doar pentru a putea spune că am pe cineva alături.