Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Claudia, cred că soțul tău nu ți-a spus niciodată adevărul despre întâlnirea voastră de la cafenea.
L-am privit pe Nicu, încercând să înțeleg.
— Ce vrei să spui? Ne-am ciocnit întâmplător pe trotuar.
— Așa ți-a spus Gabriel?
Am simțit un nod în stomac.
— Nicule, vorbește odată!
A oftat.
— Cu câteva săptămâni înainte să te cunoască, Gabriel mă întrebase despre tine. Știa că ești fiica patronului și voia să afle unde îți bei cafeaua dimineața.
— De unde știa cine sunt?
— Văzuse fotografii de la un eveniment al companiei. Și știa că tatăl tău are o avere considerabilă.
M-am uitat spre ușa restaurantului. Gabriel era încă afară.
— Vrei să-mi spui că întâlnirea noastră a fost aranjată?
— Nu știu sigur. Dar îmi amintesc că, după ce a început să iasă cu tine, mi-a spus că în sfârșit găsise o cale să scape de viața pe care o avusese.
Am rămas fără cuvinte.
Între timp, prietenii lui Gabriel au hotărât să-și plătească fiecare consumația. Eu am achitat cei 2.500 de lei pe care promisesem să-i contribui, iar restul a fost împărțit între invitați.
L-am găsit pe Gabriel lângă mașină.
— Nicu mi-a povestit ce ai pățit în tinerețe, i-am spus.
Chipul i s-a încordat.
— Nicu vorbește prea mult.
— Mi-a spus că ai fost umilit pentru că erai sărac.
Gabriel și-a coborât privirea.
— Mama număra monedele ca să cumpere pâine. La facultate, într-o seară, am mers cu niște colegi la restaurant. Când mi-au refuzat cardul, au râs de mine. Mi-am promis că nimeni nu mă va mai privi vreodată de sus.
Pentru o clipă, mi s-a făcut milă de el.
— Gabriel, eu nu te-am judecat niciodată pentru banii pe care îi aveai.
— Ție îți este ușor să spui asta. Tu ai crescut fără grija zilei de mâine.
— Poate. Dar asta nu-ți dă dreptul să folosești banii mei ca să impresionezi oameni.
Nu a răspuns.
În noaptea aceea, după ce am ajuns acasă, am căutat fotografiile vechi de la companie.
Am găsit una făcută cu câteva luni înainte să-l cunosc pe Gabriel. Eram lângă tata, la un eveniment de afaceri. Gabriel apreciase fotografia pe o rețea socială.
Mi-am amintit prima noastră întâlnire. Hârtiile împrăștiate. Gluma lui. Cafeaua.
Dimineața l-am întrebat direct:
— Gabriel, știai cine sunt înainte să ne întâlnim?
A ezitat.
— Te văzusem într-o fotografie.
— Și știai cine este tatăl meu?
— Toată compania știa!
— Atunci de ce mi-ai spus că habar nu aveai?
— Pentru că nu voiam să crezi că mă interesează banii!
— Și întâlnirea de la cafenea?
— A fost un accident, Claudia!
Nu aveam suficiente dovezi ca să-l contrazic. Dar încrederea mea era deja zdruncinată.
A doua zi am mers la tata.
Robert m-a ascultat fără să mă întrerupă.
— Claudia, nu vreau să-ți spun eu ce să faci cu mariajul tău. Dar Gabriel m-a întrebat despre proprietățile familiei încă dinainte să vă logodiți.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— Ce anume te-a întrebat?
— Dacă vei primi acțiuni la companie și dacă apartamentele mele vor ajunge într-o zi pe numele tău.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ți-am spus că mă îngrijorează interesul lui pentru bani. Tu ai crezut că nu-l accept fiindcă provine dintr-o familie modestă.
Mi-am amintit certurile noastre de dinaintea nunții. Tata insistase să discutăm cu un avocat despre protejarea bunurilor fiecăruia, iar eu îl acuzasem că îl umilește pe Gabriel.
— Tată, vreau să aflu dacă Gabriel mă iubește sau dacă așteaptă doar să moștenesc ceva.
Robert m-a privit serios.
— Atunci vorbește cu el despre bani. Dar nu uita că valoarea ta nu depinde de averea mea.
În seara aceea, l-am găsit pe Gabriel în sufragerie.
— Am vorbit cu tata, i-am spus.
A ridicat imediat privirea.
— Despre ce?
— Despre companie. Se gândește să-mi transfere un pachet important de acțiuni.
Gabriel s-a luminat la față.
— Serios? Claudia, asta este extraordinar!
— Există însă o condiție. Acțiunile ar urma să rămână în proprietatea mea, separate de bunurile comune.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Cum adică separate?
— Exact cum ai auzit.
— Dar suntem căsătoriți! De ce m-ar exclude tatăl tău?
— De ce te deranjează? Tu ai salariul tău, eu am cariera mea.
Gabriel s-a ridicat nervos.
— Pentru că suntem o familie! Nu poți să mă tratezi ca pe un străin!
— Gabriel, de ce contează atât de mult niște acțiuni care nici măcar nu sunt ale tale?
— Nu este vorba despre bani!
— Atunci spune-mi adevărul despre cafenea.
A rămas nemișcat.
— Iar începi?
— Știai unde îmi beau cafeaua. Știai cine este tatăl meu. Și îl întrebaseși deja despre averea familiei.
Gabriel și-a trecut mâna peste față.
— Claudia, te rog…
— Întâlnirea noastră a fost întâmplătoare?
A urmat o tăcere lungă.
— Nu chiar, a șoptit.
Am simțit că mi se taie respirația.
— Ce înseamnă asta?
— Știam că mergi la cafeneaua aceea. Am trecut de câteva ori pe acolo sperând să te întâlnesc.
— Și în ziua în care mi-ai împrăștiat documentele?
— Te-am văzut ieșind. M-am apropiat intenționat.
Am făcut un pas înapoi.
— Deci până și povestea noastră preferată era o minciună.
Gabriel a început să plângă.
— La început voiam doar să te cunosc. Știam că ești fiica unui om bogat și credeam că lângă tine nu voi mai avea niciodată probleme financiare.
— Iar după aceea?
— M-am îndrăgostit de tine, Claudia. Asta a fost adevărat!
— Poate că m-ai iubit. Dar ai continuat să mă folosești ca să pari bogat în fața altora.
Și-a coborât capul.
— Pot să mă schimb.
— Mi-ai promis asta de fiecare dată când îmi cereai cardul.
Am respirat adânc.
— Și mai trebuie să-ți spun ceva. Tata nu-mi transferă niciun pachet de acțiuni. Am vrut să văd cum reacționezi la ideea că averea lui nu va deveni și a ta.
Gabriel m-a privit uluit.
— Deci m-ai mințit?
— Da. Și nu sunt mândră de asta. Dar reacția ta și ceea ce tocmai ai recunoscut mi-au arătat cât de mult au contat banii în relația noastră.
— Atunci ce ai tu, de fapt?
Întrebarea m-a durut mai puțin decât mă așteptam.
— Salariul meu. Economiile mele. Cariera pe care am construit-o. Și o viață pe care nu vreau să o mai petrec plătind pentru aparențele tale.
Gabriel a început să mă roage să-i mai dau o șansă.
Dar eu luasem deja o hotărâre.
— Vreau să ne despărțim, Gabriel. Vom discuta civilizat despre locuință și despre bunurile noastre, dar nu mai pot continua căsnicia.
În lunile următoare am început procedurile de divorț. Nu a fost simplu. Am avut zile în care mi-a fost dor de omul atent și amuzant de care mă îndrăgostisem.
Dar de fiecare dată îmi aminteam cât de des îmi ceruse să-i finanțez imaginea și cât de puțin contaseră dorințele mele.
Într-o după-amiază, tata m-a întrebat dacă regret că mă căsătorisem cu Gabriel.
— Regret că am ignorat semnele, i-am răspuns. Dar nu regret că am avut încredere în cineva. Regret doar că am continuat să-i ofer încredere după ce a început să o folosească împotriva mea.
Robert m-a îmbrățișat.
— Și acum ce vrei să faci?
Am zâmbit.
— Să-mi trăiesc viața fără să mai trebuiască să demonstrez nimănui cât valorez.
În seara aceea am ieșit la cină cu două prietene. Am comandat ce mi-a plăcut și, la sfârșit, fiecare și-a plătit consumația.
Nimeni nu a încercat să impresioneze pe nimeni.
Și pentru prima dată după mulți ani, m-am simțit cu adevărat liniștită.
Gabriel își petrecuse viața încercând să pară un om bogat. Eu îmi petrecusem căsnicia încercând să-i demonstrez că nu trebuie să fie bogat ca să fie iubit.
Dar el nu înțelesese niciodată că respectul și încrederea valorează mai mult decât orice notă de restaurant sau avere moștenită.
Iar eu înțelesesem, în sfârșit, că nu trebuie să plătesc pentru iubirea cuiva.