Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Mama stătea pe marginea canapelei, cu ochii ațintiți asupra Marei. Fetița își strângea cartea la piept și aștepta un răspuns.
— Bunico, am făcut ceva rău că l-am sunat pe unchiul Andrei?
— Nu, draga mea, a șoptit mama. N-ai făcut nimic rău.
— Dar tata spune că unchiul ne-a furat de la el.
M-am apropiat de nepoata mea și m-am așezat lângă ea.
— Mara, nimeni nu v-a furat. Tata are nevoie de ajutor, iar până când va putea avea din nou grijă de voi, veți sta aici, cu noi.
Mama și-a șters ochii. Pentru prima dată, nu a mai pomenit nimic despre rușinea familiei.
— Andrei, a spus încet, cred că am fost atât de preocupată să-mi apăr băiatul, încât am uitat să văd ce se întâmplă cu nepoții mei.
În săptămânile următoare, viața noastră s-a schimbat complet. Elena lucra în ture la farmacie, eu plecam dimineața la depozit, iar Vlad trebuia să împartă camera cu Radu.
Nu era ușor. Aveam cheltuieli mai mari, mai puțin timp și trei copii care aveau nevoie de atenție.
Dar cel mai greu nu erau banii.
Era să înțelegem cât de mult suferiseră Mara și Radu.
Într-o după-amiază, Elena a găsit în ghiozdanul Marei două chifle uscate și un măr.
— Mara, iubita mea, de ce ai pus mâncarea aici?
Fetița și-a coborât privirea.
— Pentru mâine.
— Dar mâine îți pregătesc eu pachetul pentru școală.
— Știu. Numai că uneori, acasă la tata, aveam mâncare seara și dimineața nu mai era nimic.
Elena a rămas nemișcată.
— Și atunci ce făceai?
— Îi dădeam lui Radu din ce păstrasem. El este mic și plânge când îi este foame.
Soția mea a îmbrățișat-o.
— Mara, aici nu trebuie să ascunzi mâncare. Dacă ți-e foame, ne spui. Întotdeauna o să găsim ceva pentru voi.
Fetița a început să plângă.
Când Elena mi-a povestit, am simțit o furie cumplită. Nu puteam înțelege cum ajunsese fratele meu, omul care își iubise atât de mult copiii, să-i lase să trăiască astfel.
Între timp, Mihai refuza ajutorul.
— Nu sunt alcoolic! îmi striga la telefon. Am avut o perioadă grea!
— Mihai, copiii ascundeau pâine în ghiozdan pentru că se temeau că nu vor avea ce mânca!
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Mara făcea asta?
— Da. Și Radu se ascundea sub masă când nu reușea să te trezească.
Fratele meu a închis telefonul.
Trei zile mai târziu a apărut la ușa apartamentului. Era nebărbierit, avea ochii roșii și mirosea a alcool.
— Vreau să-mi văd copiii.
— Mihai, știi că întâlnirile trebuie organizate conform măsurilor stabilite. Nu putem face asta acum.
A început să plângă.
— Andrei, mi-e dor de ei. Mi-e dor de Ioana. Mă trezesc dimineața și pentru câteva secunde uit că a murit. Apoi îmi amintesc și nu mai vreau să mă ridic din pat.
L-am privit pe fratele meu și, pentru prima dată după multă vreme, am văzut dincolo de furie.
— Mihai, ai nevoie de tratament. Nu poți continua așa.
— Și dacă nu reușesc?
— Atunci continui să ceri ajutor. Dar nu mai poți lăsa copiii să plătească pentru durerea ta.
A doua zi a acceptat să meargă la o evaluare medicală. Specialiștii i-au recomandat tratament pentru dependența de alcool și sprijin psihologic pentru doliul pe care nu reușise să-l gestioneze.
Primele săptămâni au fost foarte grele.
Mihai mă suna uneori furios, alteori plângând. Spunea că îi este rușine, că nu poate dormi și că nu știe cum să trăiască fără Ioana.
Dar a continuat programul de recuperare.
După o perioadă, și-a găsit de lucru la o firmă mică de instalații electrice. A început să plătească facturile restante și să pună casa în ordine.
Îmi trimitea uneori fotografii cu frigiderul plin.
La început nu înțelegeam de ce.
Apoi mi-am dat seama că încerca să-mi arate că nu mai este omul care își lăsase copiii flămânzi.
Prima întâlnire supravegheată cu Mara și Radu a avut loc după ce specialiștii au considerat că era potrivită.
Mihai venise îmbrăcat curat, cu părul tuns și cu o pungă mică de cadouri.
Când l-a văzut, Radu s-a ascuns după mine.
Fratele meu a îngenuncheat.
— Bună, puiule. Uite ce ți-am adus.
A scos o mașinuță veche, pe care Radu o stricase înainte să moară Ioana.
— Am reparat-o, a spus Mihai.
Băiețelul a luat-o, dar nu s-a apropiat de tatăl lui.
Mihai nu a insistat.
Mara s-a așezat pe un scaun și l-a privit câteva clipe.
— Tati, acum ai mâncare în frigider?
Fratele meu a încremenit.
— Da, iubita mea.
— Și dacă venim acasă, o să avem și noi?
Mihai și-a acoperit fața cu palmele.
— Da, Mara. Îmi pare atât de rău că v-am lăsat să treceți prin asta.
Fetița nu l-a îmbrățișat. Dar, înainte să plece, i-a spus că data viitoare ar vrea să-i arate desenul făcut la școală.
Pentru Mihai, acele cuvinte au însemnat enorm.
Au trecut opt luni de la seara în care Mara m-a sunat speriată.
Fratele meu continua tratamentul și mergea la consiliere. Întâlnirile cu copiii deveniseră mai dese, potrivit evaluărilor, iar unele vizite se desfășurau deja la el acasă.
Copiii locuiau încă la noi. Nimeni nu voia să grăbească întoarcerea lor înainte ca situația să fie stabilă.
Într-o duminică, Mihai a venit să vorbească cu mine.
Ne-am așezat pe banca din curtea blocului.
— Andrei, știi că te-am urât pentru ce ai făcut?
— Știu.
— Credeam că vrei să-mi iei copiii. Că te consideri mai bun decât mine.
Am rămas tăcut.
— Dar când Mara m-a întrebat dacă am mâncare în frigider, am înțeles cât de rău ajunsesem.
Vocea i s-a frânt.
— Eu credeam că sunt singurul care suferă după Ioana. N-am văzut că și copiii o pierduseră pe mama lor și că, încet, mă pierdeau și pe mine.
Mi-am coborât privirea.
— Mihai, nu am vrut niciodată să te despart de ei.
— Știu acum. Dacă nu făceai sesizarea, poate într-o zi Mara nu mai avea pe cine să sune.
A rămas câteva clipe tăcut, apoi mi-a pus mâna pe umăr.
— Îți mulțumesc, frate.
Nu ne-am îmbrățișat. Niciunul dintre noi nu era obișnuit cu asemenea gesturi.
Dar am stat mult timp pe banca aceea, vorbind despre Ioana, despre copii și despre tot ce mai avea Mihai de făcut.
Nu știu când se vor întoarce Mara și Radu definitiv acasă. Decizia va depinde de siguranța lor și de evoluția tatălui.
Știu doar că acum au mâncare, merg la școală și la grădiniță, dorm liniștiți și nu mai trebuie să se teamă că dimineața nu vor avea ce pune pe masă.
Iar Mihai are, în sfârșit, o șansă reală să redevină tatăl de care au nevoie.
Uneori mă gândesc la ziua în care fratele meu mi-a strigat că sunt un trădător.
Poate că, în ochii lui, atunci chiar am fost.
Dar dacă ar trebui să aleg din nou între liniștea aparentă a familiei și siguranța celor doi copii, aș face exact același lucru.
Pentru că uneori să-ți iubești familia înseamnă să ai curajul să spui adevărul, chiar și atunci când oamenii pe care îi iubești te urăsc pentru asta.