Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Lucian, acum vreau să-mi răspunzi la o singură întrebare. Dacă Liviu și Denisa ar fi copiii tăi, i-ai lăsa singuri de Revelion ca să mergi la o petrecere?
Soțul meu a rămas cu privirea ațintită asupra mea. Denisa stătea încă în prag, cu ochii plini de lacrimi.
— Natalia, nu este același lucru, a răspuns el.
— De ce nu?
— Pentru că eu nu sunt tatăl lor!
Denisa a făcut un pas înapoi. Am văzut cum și-a strâns cartea la piept, apoi a fugit în camera ei.
M-am întors spre Lucian.
— Tocmai ai spus în fața unui copil de doisprezece ani că nu este problema ta.
— Nu asta am vrut să spun!
— Dar asta a auzit ea.
Am mers după Denisa. Stătea pe marginea patului, iar Liviu încerca să o liniștească.
— Mamă, putem rămâne noi acasă, mi-a spus băiatul. Serios, nu-i nicio problemă.
M-am așezat lângă ei.
— Nu vreau să mai aud asta. Nu este responsabilitatea voastră să rezolvați certurile dintre mine și Lucian.
Denisa m-a privit.
— Dar dacă el nu ne vrea acolo?
— Atunci nu mergem acolo. Dar nici nu vă las singuri ca să fac pe plac cuiva.
În seara aceea, după ce copiii au adormit, am deschis telefonul și am început să caut o casă de închiriat pentru Revelion.
Prima variantă costa aproape trei mii de lei. A doua era prea departe. La a treia, proprietarul nu accepta grupuri mai mici de cinci persoane.
Am căutat până după miezul nopții.
A doua zi, o femeie mi-a răspuns la unul dintre mesaje. Avea o casă mică, la patruzeci de kilometri de București, cu două dormitoare și o sufragerie. Cineva anulase rezervarea.
Prețul era de 1.800 de lei pentru trei nopți.
Nu erau bani puțini. Strângeam de câteva luni ca să schimbăm mașina de spălat, care făcea un zgomot îngrozitor.
Dar am trimis avansul.
Nu voiam să-l pedepsesc pe Lucian. Voiam ca Liviu și Denisa să aibă o sărbătoare în care să nu se simtă nedoriți.
Când i-am spus soțului meu, a rămas uluit.
— Ai dat 1.800 de lei pe o casă pentru trei nopți?
— Da.
— Natalia, mașina de spălat abia mai funcționează!
— Știu. O să trebuiască să amânăm cumpărarea uneia noi.
— Deci preferi să arunci banii numai ca să-mi demonstrezi ceva?
— Nu vreau să-ți demonstrez nimic. Tu mergi la mama ta, iar eu petrec Revelionul cu copiii.
A clătinat din cap.
— Nu pot să cred că faci asta pentru o singură seară!
— Nu este vorba despre o singură seară, Lucian. Este vorba despre faptul că ai hotărât singur unde trebuie să fie copiii mei.
Pe 30 decembrie, la ora nouă dimineața, bagajele erau pregătite lângă ușă.
Liviu își luase laptopul, Denisa îndesase în rucsac trei jocuri de societate, iar eu pregătisem câteva cumpărături.
Lucian a ieșit din dormitor.
— Chiar plecați?
— Da. Trebuie să ajungem înainte de prânz.
— Am crezut că o să-ți treacă supărarea.
— Nu este o supărare de moment.
S-a uitat spre copii.
— Natalia, hai să discutăm măcar acum.
Liviu și-a ridicat privirea.
— Lucian, auzim tot. Nu trebuie să șoptiți.
Soțul meu a rămas tăcut.
Am luat geanta și am deschis ușa.
— Vorbim după sărbători.
Casa închiriată era mai modestă decât în fotografii. Avea mobilier vechi, o sobă care încălzea greu și o ușă care se închidea numai dacă ridicai clanța.
Dar Denisa a fost încântată.
— Mamă, aici putem să stăm până târziu?
— Până cât rezistăm cu toții!
Liviu a râs.
În seara de Revelion am făcut pizza, am jucat cărți și am urmărit un film. La miezul nopții, Liviu a desfăcut o sticlă de spumant fără alcool, iar dopul a sărit până în tavan.
Denisa a început să râdă atât de tare, încât i-au dat lacrimile.
Am râs și eu. Pentru prima dată după multe zile, nu mai simțeam că trebuie să explic cuiva de ce îmi doresc să fiu alături de copiii mei.
Lucian mi-a trimis un mesaj scurt: „La mulți ani.”
I-am răspuns la fel.
Pe 2 ianuarie, aproape de prânz, am auzit o mașină oprind în curte.
Era Lucian.
A coborât cu o pungă de mandarine și încărcătorul Denisei, pe care îl uitase acasă.
— Putem vorbi? m-a întrebat.
Liviu a luat-o pe Denisa afară, să se joace în zăpadă.
Am rămas în bucătăria mică a casei.
— Cum a fost la mama ta? am întrebat.
Lucian a oftat.
— Toată lumea m-a întrebat unde sunteți. Mama a zis că sigur divorțăm. Sergiu a vrut să știe ce s-a întâmplat. N-a fost deloc seara liniștită pe care mi-o imaginasem.
— Și ce le-ai spus?
— Că ne-am certat din cauza planurilor pentru copii.
— Măcar asta este adevărat.
A rămas câteva secunde tăcut.
— Natalia, eu nu am vrut să-i rănesc.
— Te cred. Dar i-ai rănit.
— Voiam doar să petrec un Revelion cu mama și rudele mele, fără toată agitația. Nu credeam că este atât de grav.
— Nu este greșit să-ți dorești timp cu familia ta. Greșit a fost să decizi că Liviu și Denisa trebuie să rămână acasă, fără să discuți cu mine.
Lucian și-a coborât privirea.
— Dacă te întrebam, ai fi refuzat.
— Poate. Dar atunci am fi căutat împreună o soluție. Puteam merge la mama ta în altă zi. Puteam petrece Revelionul acasă și să o vizităm după aceea.
A oftat.
— Aici ai dreptate.
Am rămas surprinsă. Era prima dată când recunoștea asta fără să adauge imediat o justificare.
— Lucian, mai este ceva ce trebuie să înțelegi. Liviu s-a oferit să rămână cu Denisa pentru că a crezut că noi ne certăm din cauza lor.
Soțul meu a ridicat capul.
— A spus asta?
— Da. Iar Denisa m-a întrebat dacă vă încurcă. Copiii au ajuns să creadă că trebuie să dispară din casă ca noi să fim fericiți.
Lucian și-a frecat fruntea.
— Nu mi-am dat seama că au înțeles așa.
— Ei aud mai mult decât credem noi.
Am discutat aproape o oră. I-am spus și că îmi pare rău pentru momentele în care îl făcusem să se simtă exclus din deciziile privind copiii.
— Dar trebuie să înțelegi ceva, Lucian. Nu-ți cer să le fii tată. Au deja unul. Îți cer doar să nu-i tratezi ca pe niște musafiri tolerați în casa noastră.
A încuviințat.
— Cred că în ultimul an am început să văd doar lucrurile care mă deranjau. Dezordinea, gălăgia, programul. Am uitat că sunt copii și că asta este și casa lor.
Înainte să plecăm, Lucian a vorbit separat cu Liviu și Denisa, în prezența mea.
— Îmi pare rău că v-am făcut să credeți că nu vă vreau lângă mine. Nu asta îmi doresc.
Denisa l-a privit serioasă.
— Dar de Revelion nu ne-ai vrut.
Lucian a rămas tăcut o clipă.
— Ai dreptate. Am vrut să merg doar cu mama voastră și n-am ținut cont de ce simțiți voi. Am greșit.
Fetița a încuviințat, dar nu l-a îmbrățișat. Nici el nu a insistat.
Ne-am întors acasă în aceeași seară.
Nu s-a schimbat totul peste noapte. Lucian continua să se supere când Liviu își lăsa hainele pe canapea, iar eu încă săream uneori prea repede în apărarea copiilor.
Dar am început să discutăm înainte să luăm hotărâri care ne priveau pe toți.
În ianuarie, când Liviu și Denisa au petrecut câteva zile la tatăl lor, am mers împreună la Leontina. Am stat la masă, am mâncat plăcintă și am vorbit despre lucruri obișnuite.
Primăvara, când mașina de spălat s-a stricat definitiv, eu și Lucian am cumpărat alta împreună. Amândoi am contribuit din economii.
Iar la începutul lui decembrie, aproape un an mai târziu, Lucian a venit în sufragerie cu telefonul în mână.
— Natalia, anul acesta ce facem de Revelion?
M-am uitat la el.
— Tu ce ai vrea?
— Aș vrea să stabilim împreună. Toți patru. Înainte să promit ceva mamei sau altcuiva.
Liviu a ridicat privirea din telefon.
— Eu vreau undeva unde avem internet bun.
Denisa a început să râdă.
— Și eu vreau să facem iar pizza!
Lucian s-a așezat lângă noi.
— Atunci hai să vedem ce variantă ne convine tuturor.
Nu știu dacă vom fi vreodată o familie perfectă. Probabil că nu. Dar am înțeles că într-o familie formată după o a doua căsătorie, respectul nu vine automat și nici nu poate fi impus.
Se construiește în fiecare zi, prin felul în care îi asculți pe ceilalți și prin locul pe care le arăți că îl au în viața ta.
Iar copiii mei nu mai trebuiau să se întrebe dacă sunt bineveniți la masa de sărbătoare. Pentru că, înainte de orice invitație și orice plan, ei erau deja acasă.