Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Andreea, ți-am încredințat cutia aceea pentru că aveam încredere în tine. Nu aveai dreptul să faci asta.
Am rămas nemișcată, cu mâinile sprijinite de masa festivă. În jurul nostru, cei șase copii ai bunicii tăceau pentru prima dată în seara aceea.
— Bunico, am vrut doar să vadă cât de mult te-au rănit!
Ileana și-a șters o lacrimă.
— Știu, draga mea. Dar acele scrisori erau ale mele. Nu le-am păstrat ca să-i faci de rușine.
Mama a intervenit imediat:
— Vezi, Andreea? Până și bunica spune că ai întrecut măsura!
Bunica s-a întors spre ea.
— Mariana, nici tu nu ai de ce să fii mulțumită. Faptul că Andreea a greșit nu înseamnă că voi aveți dreptate.
Mama a amuțit.
— Acum, dacă nu vă supărați, a continuat bunica, aș vrea să stau puțin singură.
S-a ridicat încet, sprijinindu-se de baston, și a mers în camera ei. Am vrut să o urmez, dar mi-a făcut semn să aștept.
Am rămas lângă cutia deschisă, simțindu-mă îngrozitor. Crezusem că o apăr, dar tocmai îi transformasem cea mai dureroasă amintire într-un spectacol.
După câteva minute am bătut la ușa ei.
— Bunico, pot să intru?
— Intră, Andreea.
Stătea în fotoliul de lângă fereastră, privind fotografia bunicului Gheorghe.
— Îmi pare rău, i-am spus. N-ar fi trebuit să citesc mesajul mamei fără să te întreb.
— Ai avut dreptate să-i oprești când vorbeau despre casa mea. Dar nu trebuia să le arăți lucrurile pe care ți le-am încredințat.
M-am așezat lângă ea.
— Nu suport să te văd așteptându-i. De fiecare dată găsești câte o scuză pentru ei.
Bunica mi-a luat mâna.
— Sunt copiii mei, Andreea. Nu vreau să vină la mine pentru că le este rușine. Vreau să vină pentru că le este dor.
Am început să plâng.
— Te-am dezamăgit?
— Da, puțin. Dar asta nu înseamnă că nu te iubesc. Înseamnă doar că și eu am dreptul să hotărăsc ce spun despre durerile mele.
Am încuviințat.
— Ce vrei să fac acum?
— Să le spui că ai greșit arătând mesajul. Apoi vreau să-mi termin aniversarea. Am împlinit o sută de ani și încă n-am mâncat din tort!
Am râs printre lacrimi.
Când m-am întors în sufragerie, Cornel răsfoia calendarul, iar mama stătea cu brațele încrucișate.
— Îmi cer scuze că am citit un mesaj privat, am spus. Bunica nu mi-a dat permisiunea să fac asta.
Mariana a ridicat bărbia.
— M-ai umilit în fața tuturor!
— Îmi pare rău pentru felul în care am procedat. Dar mesajul acela l-ai scris tu, mamă. Și bunica l-a citit singură, înainte să-l audă ceilalți.
Cornel a închis cutia.
— Bun. Acum putem reveni la discuția despre proprietate?
L-am privit uluită.
— Unchiule, chiar nu ai înțeles nimic?
— Casa are nevoie de reparații! Cineva trebuie să se ocupe de lucrurile astea!
— Atunci întreab-o pe bunica dacă are nevoie de ajutor pentru acoperiș. Nu decide cine primește casa după moartea ei.
Cornel a vrut să răspundă, dar mama l-a oprit.
— Lasă, Cornel. Cred că am vorbit destul despre casă.
Apoi s-a întors spre mine.
— Știi de ce am anulat vizita aceea? Ultima dată când am fost aici, mama nu mai putea deschide singură un borcan. Am văzut-o cât de mult a îmbătrânit și m-am speriat.
— Și ai crezut că dacă nu mai vii, nu mai îmbătrânește?
Mama și-a coborât privirea.
— Nu. Dar mi-a fost mai ușor să mă prefac că este bine.
Una dintre mătuși a recunoscut că anulase de două ori fiindcă mereu apărea altceva. Un alt frate a spus că presupusese că vizitele mele erau suficiente.
— Bunica nu are nevoie doar de cineva care să-i cumpere medicamente, le-am spus. Vrea să audă ce mai faceți. Să vă întrebe de copii. Să vă povestească lucruri pe care le-ați auzit de o sută de ori.
În acel moment, bunica a apărut în prag.
— Și vreau tortul meu, dacă nu l-ați mâncat între timp!
Toți s-au întors spre ea.
Am ajutat-o să se așeze la capul mesei.
Ileana și-a îndreptat spatele și i-a privit pe cei șase copii ai ei.
— Vreau să vă spun ceva. Casa aceasta este încă a mea. Tatăl vostru și cu mine am muncit ani întregi pentru ea. După ce el a murit, am făcut tot ce am putut ca să o păstrez.
Cornel a încercat să intervină.
— Mamă, noi doar încercam să planificăm…
— Cornel, lasă-mă să termin. Dacă voi hotărî să vând casa sau să mă mut, vă voi spune. Dar nu vreau să-mi împărțiți lucrurile cât încă stau la masă cu voi.
Unchiul meu și-a coborât privirea.
— Și mai vreau ceva, a continuat bunica. Nu vă cer să veniți zilnic. Știu că aveți familii și probleme. Dar mi-ar plăcea să nu trebuiască să împlinesc o sută de ani ca să vă văd pe toți.
Mama a început să plângă.
— Îmi pare rău, mamă. Pot să vin duminica viitoare?
Bunica a zâmbit.
— Sigur că poți, Mariana. Îți fac plăcinta cu nucă.
— Nu trebuie să gătești nimic. Vin eu cu plăcinta.
Pentru prima dată în seara aceea, am văzut-o pe bunica zâmbind fără tristețe.
Cornel a plecat înainte de desert. Două dintre mătuși au rămas să strângă masa, iar mama s-a așezat lângă bunica și a început să o întrebe despre fotografiile vechi.
Am adus tortul. Am cântat cu toții, iar Ileana a suflat în lumânările simbolice, râzând că la o sută de ani nu mai are răbdare să stingă o sută de flăcări.
Trei săptămâni mai târziu, am venit într-o duminică la bunica și am auzit râsete din bucătărie.
Mama era acolo, cu o tavă de plăcintă pe masă. Priveau împreună fotografii din tinerețe.
— Andreea, uite ce frumos era bunicul tău! mi-a spus mama.
Bunica a râs.
— Frumos era, dar încăpățânat! A montat odată un dulap strâmb și a susținut trei luni că peretele este de vină!
M-am așezat lângă ele. Nu mai trebuia să inventez subiecte ca să umplu tăcerea.
Nu toți copiii bunicii începuseră să vină mai des. Cornel continua să sune rar, iar ceilalți aveau propriile preocupări. Dar mama își respectase promisiunea.
La aproape o lună după aniversare, bunica m-a chemat într-o după-amiază.
Pe masă avea o fotografie veche. Era ea și bunicul Gheorghe, pe litoral, în fața unei pensiuni.
— Andreea, îți amintești când ți-am povestit că bunicul voia să ne întoarcem aici?
— Da, bunico.
— M-am hotărât. Vreau să mai văd marea o dată.
Am privit-o surprinsă.
— Serios?
— De ce nu? Am petrecut destui ani așteptând să aibă ceilalți timp pentru mine.
Am zâmbit.
— Atunci mergem împreună. Dar întâi discutăm cu medicul și vedem cum putem organiza drumul confortabil pentru tine.
Bunica mi-a strâns mâna.
— Asta vreau. Să-mi fac și eu planuri, nu doar să aștept vizitele altora.
Apoi m-a privit serios.
— Dar promite-mi ceva, Andreea. Să nu-ți amâni propria viață doar ca să ai grijă de a mea.
— Bunico, vin la tine pentru că îmi place să fiu cu tine.
— Știu, draga mea. Tocmai de aceea vreau să ai și tu parte de tot ce îți dorești.
Am început să căutăm locuri de cazare aproape de plajă, cu acces ușor și condiții potrivite pentru ea.
Bunica îmi spunea ce ar vrea să vadă, unde să bem cafeaua și cum își amintea răsăriturile privite alături de bunicul.
Nu știam dacă vom reuși să facem călătoria exact așa cum și-o imagina. Dar pentru prima dată după mult timp, Ileana vorbea despre viitor cu nerăbdare, nu cu tristețe.
În seara aceea am privit fotografia cu bunicul Gheorghe și m-am gândit la aniversarea ei.
Cei șase copii se certaseră pentru casa pe care aveau să o moștenească într-o zi. Eu încercasem să le arăt cât de mult o neglijaseră, dar uitasem că bunica avea dreptul să-și apere singură demnitatea.
Învățasem ceva de la ea: iubirea nu înseamnă să hotărăști în locul celui pe care vrei să-l protejezi.
Iar cea mai frumoasă moștenire pe care Ileana ne-o putea lăsa nu era casa construită cu bunicul, ci timpul pe care încă îl puteam petrece împreună, ascultând-o și respectându-i dorințele cât era lângă noi.