Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Și nici de tine, Adrian, a șoptit Marta, strângându-mi mâna.
Am privit-o fără să înțeleg.
— Ce vrei să spui?
— Valeria i-a spus lui Victor că, după ce vinzi terenurile, o să aibă destui bani ca să înceapă o viață nouă. Fără mine și fără tine. Am auzit-o spunând că după cinci ani de căsnicie merită să plece cu ceva.
M-am așezat pe marginea patului. Îmi venea să mă duc imediat la Valeria și să-i cer explicații, dar Marta m-a oprit.
— Fiule, nu te grăbi. Eu am auzit doar o parte din discuție. Nu vreau să distrug o căsnicie din cauza unor vorbe.
M-am uitat din nou la chitanța de amanet.
— Dar asta nu este doar o vorbă. Este broșa mamei mele, iar pe chitanță apare numele lui Victor.
Am fotografiat documentul și am rugat-o pe Marta să-mi povestească exact când îl găsise. Mi-a spus că hârtia fusese aruncată lângă coșul din sufragerie, cu două zile înainte.
— De ce nu mi-ai spus imediat?
— Pentru că nu eram sigură ce înseamnă. Și pentru că Valeria mi-a spus de mai multe ori că, dacă te supăr, o să ajung la un azil.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Marta, nimeni nu te trimite nicăieri împotriva voinței tale.
În seara aceea nu am mai discutat cu Valeria despre broșă. I-am spus doar că Marta rămâne în casă și că acuzația de furt trebuie lămurită.
— Adrian, dacă o aperi, înseamnă că nu ai încredere în mine!
— Încrederea nu înseamnă să condamn un om fără dovezi.
A plecat în dormitor, trântind ușa.
A doua zi am mers la casa de amanet indicată pe chitanță. Am explicat că broșa descrisă putea proveni dintr-un furt și am întrebat cum pot verifica situația.
Angajatul nu mi-a oferit date despre tranzacția altei persoane, dar mi-a explicat că informațiile pot fi puse la dispoziția autorităților. Am depus o sesizare și am prezentat fotografia broșei, documentele pe care le aveam și copia chitanței.
Nu știam încă dacă Victor amanetase într-adevăr bijuteria mamei mele. Dar descrierea și numele lui ridicau întrebări pe care Valeria trebuia să le lămurească.
Între timp, am primit un mesaj de la soția mea.
„Victor vine mâine cu actele pentru teren. Sper că te-ai gândit serios.”
I-am răspuns că vreau să discutăm.
În dimineața următoare, Victor a sosit cu o servietă și un dosar gros. Valeria îl întâmpinase cu cafea și prăjituri.
— Adrian, o să vezi că este o afacere foarte bună, a început cumnatul meu. Am găsit un cumpărător dispus să plătească repede.
Am răsfoit documentele.
Era o propunere de vânzare pentru unul dintre terenurile moștenite de la părinții mei.
— Și banii unde ar urma să fie virați?
Victor a clipit surprins.
— În contul stabilit la semnare. De ce întrebi?
— Pentru că vreau să știu exact ce semnez.
Valeria a intervenit:
— Adrian, nu începe iar cu suspiciunile! Victor s-a ocupat de toate.
— Atunci nu ar trebui să fie greu să-mi arate oferta completă și condițiile de plată.
Victor a devenit vizibil iritat.
— Dacă nu ai încredere în mine, spune direct!
Am închis dosarul.
— Nu voi semna nimic astăzi.
Valeria s-a ridicat.
— Nu pot să cred! Iar te-ai lăsat influențat de Marta!
Am scos chitanța de amanet și am așezat-o pe masă.
— Înainte să discutăm despre terenuri, vreau să știu de ce numele lui Victor apare pe documentul pentru o broșă identică cu cea a mamei mele.
Cumnatul meu a încremenit.
Valeria a privit hârtia, apoi spre fratele ei.
— Victor, spune ceva!
— Nu știu despre ce vorbește, a răspuns el.
— Atunci nu vei avea nicio problemă să explici situația autorităților. Am depus deja o sesizare.
Victor și-a strâns documentele, dar Valeria l-a prins de braț.
— Nu pleca! Trebuie să lămurim asta!
— Tu mi-ai dat broșa! a izbucnit el.
În sufragerie s-a făcut liniște.
Valeria s-a albit la față.
— Victor, taci!
— Mi-ai spus că Adrian este de acord să o amanetăm până intră banii din teren!
M-am uitat la soția mea.
— Tu i-ai dat broșa mamei?
Valeria a început să plângă.
— Aveam nevoie de bani. Victor avea datorii și risca să piardă afacerea. Voiam să o răscumpărăm înainte să observi.
— Și ai acuzat-o pe Marta de furt?
Nu mi-a răspuns.
— Valeria, femeia aceea te-a primit în casa în care m-a crescut. Iar tu ai pus-o să-și facă bagajele pentru o bijuterie pe care chiar tu ai luat-o!
— Voiam doar să plece! a izbucnit ea. Mereu îți spune să nu vinzi terenurile! Mereu îi asculți părerea!
Atunci am înțeles că acuzația nu fusese o simplă greșeală. Fusese o încercare de a îndepărta singura persoană care îmi atrăgea atenția asupra planurilor lor.
— Și după vânzare ce urma să faceți? am întrebat.
Victor s-a uitat spre sora lui.
— Eu nu mă bag în problemele voastre!
— Marta v-a auzit discutând despre divorț și despre banii terenurilor.
Valeria și-a șters lacrimile.
— Da, m-am gândit să plec. Eram sătulă să simt că în casa asta nu am niciodată ultimul cuvânt.
— Atunci puteai să-mi spui că vrei să divorțăm. Nu trebuia să-mi folosești proprietățile ca să finanțezi afacerea fratelui tău.
— Am fost cinci ani soția ta!
— Și cinci ani nu ți-am cerut să renunți la familia ta. Tu mi-ai cerut să o alung pe singura femeie care mi-a fost mamă.
Victor a plecat fără să mai spună nimic. Am păstrat copiile documentelor și i-am transmis că orice discuție despre terenuri se încheiase.
În aceeași după-amiază am consultat un avocat. I-am arătat actele proprietăților, chitanța și informațiile despre broșă. Mi-a explicat ce verificări erau necesare și cum puteam proteja bunurile fără să iau decizii pripite.
Valeriei i-am spus că nu mai putem continua să locuim împreună. Am stabilit să se mute temporar la o rudă, urmând să discutăm prin avocați despre despărțire.
Nu a fost simplu. A plâns, m-a rugat să o iert și a încercat să dea vina pe Victor.
Dar când am întrebat-o de ce o umilise pe Marta, nu a găsit niciun răspuns.
În săptămânile următoare am început procedurile de divorț. Situația broșei a fost verificată separat, iar după îndeplinirea formalităților am reușit să o recuperez de la casa de amanet.
Când am adus-o acasă, Marta a rămas cu ochii la bijuterie.
— O purta mama ta la fiecare aniversare, mi-a spus. Îmi amintesc cum o prindea la gulerul rochiei.
I-am pus broșa în palmă.
— Vreau să o păstrezi tu pentru o vreme.
Marta a clătinat din cap.
— Nu, fiule. Este amintirea ta de la mama.
— Știu. Dar și tu faci parte din amintirea aceea.
A început să plângă.
După câteva luni, într-o duminică, am intrat în bucătărie și am găsit-o pe Marta lângă aragaz. Amesteca supa în aceeași oală albastră pe care o ținuse la piept în ziua în care Valeria încercase să o alunge.
— Fiule, așază-te. Am făcut supa care îți plăcea când erai mic.
M-am apropiat și am îmbrățișat-o.
— Iartă-mă, Marta.
— Pentru ce, Adrian?
— Pentru că n-am văzut mai devreme cât de rău te trata Valeria. Pentru că te-am lăsat să mănânci singură și să te simți străină în propria casă.
Marta m-a mângâiat pe obraz.
— Tu ai crescut, fiule. Ai viața ta. Eu nu vreau să fiu o povară.
— N-ai fost niciodată o povară. Dar vreau să-mi spui când ceva te supără, nu să suferi în tăcere ca să mă protejezi.
A zâmbit și mi-a pus o farfurie cu supă în față.
În ziua aceea am înțeles că nu pierdusem o căsnicie din cauza unei bătrâne sau a unei broșe. Căsnicia se destrămase din cauza minciunilor și a încercării de a transforma încrederea mea într-un avantaj financiar.
Nu știu dacă Valeria a regretat vreodată cu adevărat ce făcuse. Dar eu nu mai aveam nevoie să o văd pedepsită ca să-mi continui viața.
Casa părinților mei era încă acolo. Terenurile nu fuseseră vândute. Iar Marta putea să-și petreacă bătrânețea în liniște, fără teama că cineva o va alunga.
Am gustat din supă și am zâmbit.
— Marta, este exact ca atunci când eram copil.
— Păi vezi, fiule? Unele lucruri bune nu trebuie schimbate.
Am privit oala albastră și mâinile ei îmbătrânite. Nu puteam recupera anii petrecuți lângă părinții mei, dar puteam prețui omul care rămăsese lângă mine când îi pierdusem.
Și pentru prima dată după multe luni, casa aceea nu mai părea un loc plin de suspiciuni, ci locul în care crescusem și în care încă eram iubit.