Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉— Irina, femeia din tabloul acesta… sunt eu?
Am privit-o pe mama, apoi pictura din fața noastră. Trei ani îmi imaginasem ce i-aș spune dacă aș revedea-o. Acum, când stătea la câțiva pași de mine, nu mai găseam cuvintele.
— Da, mamă. Tu ești.
Mariana s-a apropiat de tablou. A privit mâinile femeii pictate, strânse în jurul unei cești, apoi chipul obosit și ochii care păreau să privească undeva departe.
— Așa mă vedeai tu?
— Așa te vedeam când veneai de la spital. Obosită, supărată și mereu îngrijorată.
Mama și-a dus mâna la gură.
— Par atât de singură…
— Și eu eram singură, mamă. Chiar dacă locuiam împreună.
A coborât privirea. Pentru câteva clipe, în jurul nostru s-au auzit doar vocile vizitatorilor care discutau despre tablouri.
— Am citit despre expoziție, a spus în cele din urmă. Violeta mi-a trimis un articol. Mi-a zis că trebuie să vin să văd ce ai făcut.
— Mătușa Violeta știa că sunt aici?
— Da. Mi-a povestit că ai muncit mult și că unul dintre profesorii tăi te-a ajutat să organizezi totul.
Am încuviințat.
— Domnul Stanciu. Fără încurajările lui, probabil n-aș fi avut curajul.
Mama a privit celelalte lucrări.
— Tu le-ai pictat pe toate?
— Da. În ultimii trei ani.
— Și încă lucrezi la cafenea?
— Da. Expoziția nu înseamnă că pot trăi din pictură. Dar am început să primesc câteva comenzi și sper să pot continua.
Mariana a rămas tăcută. Apoi m-a întrebat:
— Ți-a fost foarte greu?
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Da, mamă. Au fost luni în care abia aveam bani pentru mâncare. Iarna îmi era frig în cameră. Uneori adormeam cu pensula în mână după zece ore de muncă.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— De ce nu m-ai sunat?
Am privit-o neîncrezătoare.
— Te-am sunat, mamă. Îți amintești? Mi-ai spus că muncesc degeaba și mi-ai închis telefonul.
Mariana și-a coborât capul.
— Îmi amintesc.
— După aceea n-am mai avut curaj. Mi-era teamă că o să-mi spui din nou că mi-am distrus viața.
Mama a început să plângă încet.
— Am crezut că dacă te las să te descurci singură, o să înțelegi cât de grea este viața și o să te întorci acasă.
— Dar eu nu făcusem nimic rău. Intrasem la facultate. Voiam să învăț ceva ce iubeam.
— Știu acum.
Am rămas tăcute. În spatele nostru, o femeie s-a apropiat de unul dintre tablouri, l-a privit câteva clipe și a mers mai departe.
— Când tatăl tău ne-a părăsit, a continuat mama, aveai doisprezece ani. Eu aveam impresia că totul se poate prăbuși într-o singură zi. Am muncit atât de mult ca să nu depinzi niciodată de un bărbat și să ai o profesie sigură.
— Înțeleg de ce îți era frică. Dar ai vrut să trăiesc viața pe care o alegeai tu, nu pe a mea.
— Da, Irina. Și am greșit.
Era prima dată când o auzeam recunoscând asta.
— Am crezut că te feresc de suferință, a spus ea. Dar te-am împins singură în ea.
Mi-au dat lacrimile.
— Mamă, eu n-am vrut niciodată să te fac de rușine.
Mariana și-a șters obrajii cu o batistă.
— Tu nu m-ai făcut de rușine. Eu ar trebui să-mi fie rușine că n-am știut să mă bucur când copilul meu a intrat la facultate.
A făcut un pas spre mine.
— Iartă-mă, Irina. N-am știut cum să te iubesc fără să te controlez.
Am început să plâng și eu. Mama m-a îmbrățișat stângaci, de parcă nu mai știa cum se face. Am rămas așa câteva clipe, în mijlocul galeriei.
— Mi-a fost dor de tine, am șoptit.
— Și mie, fata mea. În fiecare zi.
După un timp, ne-am desprins. Mama s-a uitat din nou la portret.
— Și acum ce facem?
Am respirat adânc.
— Nu știu, mamă. Nu pot să mă prefac că ultimii trei ani n-au existat.
— Nici nu-ți cer asta. Aș vrea doar să-mi dai voie să încerc să repar ce am stricat.
Am încuviințat.
Înainte să plece, mama m-a întrebat dacă poate veni săptămâna următoare să mă vadă în București. I-am spus că da, dar că vreau să ne cunoaștem din nou fără reproșuri despre facultate.
A zâmbit trist.
— O să încerc, Irina.
Prima ei vizită în camera mea din Titan a fost dificilă. A privit geamul care nu se închidea bine, mobilierul vechi și borcanul în care îmi țineam pensulele.
— Aici ai stat trei ani?
— Da.
— Și nu te-ai gândit niciodată să renunți?
— De multe ori. Dar nu pentru că nu-mi plăcea pictura. Ci pentru că eram epuizată.
Mama a tăcut. Apoi a scos din geantă o caserolă cu sarmale.
— Ți-am adus ceva de mâncare. Dacă vrei.
Am zâmbit.
— Mulțumesc, mamă.
Nu mi-a mai spus să renunț la facultate. Nici nu mi-a propus să mă întorc acasă. Am băut cafea și am vorbit despre lucruri simple, ca două persoane care încearcă să recupereze o conversație întreruptă cu mult timp în urmă.
În lunile următoare, mama a început să mă sune duminica. Uneori mă întreba ce mai pictez. Alteori îmi povestea despre spital și despre mătușa Violeta.
Nu toate discuțiile erau ușoare. Când i-am spus că vreau să particip la o rezidență artistică, prima ei întrebare a fost cât voi câștiga.
Am oftat.
— Mamă, nu orice lucru pe care îl fac trebuie să aducă bani imediat.
A tăcut câteva secunde.
— Ai dreptate. Încă învăț să nu mă mai gândesc doar la asta.
Am râs amândouă.
Între timp, eu am continuat să lucrez la cafenea. Am terminat facultatea și am început să colaborez cu un mic atelier de ilustrație. Primeam comenzi pentru portrete și lucrări decorative, dar veniturile erau încă nesigure.
Nu devenisem o artistă celebră. Nu vindeam tablouri pe sume uriașe. Uneori mă întrebam dacă voi putea avea vreodată un atelier al meu.
Dar aveam un drum pe care îl alesesem singură.
Într-o după-amiază, mama m-a sunat și mi-a spus că ar vrea să cumpere unul dintre tablourile mele.
— Pe care, mamă?
— Pe cel cu femeia de la masa din bucătărie.
Am rămas surprinsă.
— De ce tocmai pe acela?
— Pentru că vreau să-mi amintesc cum eram atunci. Și să nu mai ajung să te privesc fără să te văd.
I-am spus că tabloul nu era de vânzare. Îl păstrasem pentru mine.
— Dar pot să-ți fac o altă pictură, am adăugat.
— Cu ce?
— Cu noi două. Așa cum suntem acum.
Mama a început să plângă la telefon.
Câteva săptămâni mai târziu, am mers la Ploiești cu un șevalet mic și câteva culori. Ne-am așezat în bucătăria în care ne certaserăm în ziua admiterii.
Mariana pregătise cafeaua. Pe masă era aceeași față de masă cu flori albastre.
— Cum vrei să stau? m-a întrebat.
— Cum te simți bine, mamă.
S-a așezat lângă fereastră. De data aceasta nu avea mâinile strânse și nici privirea încordată.
— Irina, pot să te întreb ceva?
— Sigur.
— Ești fericită cu viața pe care ai ales-o?
Am lăsat pensula jos și m-am gândit.
— Nu în fiecare zi. Sunt obosită uneori, îmi fac griji pentru bani și nu știu ce va fi peste cinci ani. Dar nu mă trezesc dimineața regretând că am ales pictura.
Mama a încuviințat.
— Atunci poate că asta este mai important decât am crezut eu.
Am continuat să pictez până spre seară. Nu am terminat tabloul atunci, dar am făcut primele schițe.
Pe drumul spre București, m-am gândit la ziua în care plecasem de acasă cu două sacoșe și mapa albastră. Crezusem că, dacă voi avea vreodată succes, mama va înțelege că greșise.
Dar nu expoziția ne împăcase. Nici laudele profesorului și nici articolul din revistă.
Ne apropiase faptul că, pentru prima dată, mama mă ascultase fără să-mi spună cine trebuia să devin. Iar eu începusem să-i înțeleg frica fără să mai accept ca ea să-mi conducă viața.
Nu puteam recupera cei trei ani în care aproape nu vorbiserăm. Dar puteam construi ceva diferit de acum înainte.
Și poate că cea mai importantă lecție pe care o învățasem nu era despre pictură, ci despre iubire: poți să-ți dorești tot binele din lume pentru copilul tău, dar dacă nu-i lași libertatea să-și aleagă drumul, riști să-l pierzi tocmai încercând să-l protejezi.