Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Dar eu am fost cu ei la restaurant luna trecută, când au sărbătorit logodna! a repetat Beatrice, uitându-se când la mine, când la fiul ei.
Eugen a rămas lângă ușa sufrageriei, cu fața albă. Nu mai încerca să ne întrerupă.
— Logodna? am întrebat. Tu ai cerut-o pe Nina de soție, deși ești căsătorit cu mine?
— Raluca, lucrurile între noi nu mai mergeau bine…
— Atunci de ce aseară discutam despre concediul de Crăciun?
Nu mi-a răspuns.
Beatrice s-a așezat încet pe canapea.
— Eugen, mie mi-ai spus că relația cu Raluca se terminase acum doi ani. Că locuiește aici doar până își găsește altceva.
Am început să râd amar.
— Altceva? Eu am plătit renovarea bucătăriei din economiile mele!
Soacra m-a privit îngrozită.
— Dar el mi-a spus că tu plătești o chirie simbolică!
M-am întors spre Eugen.
— Deci asta sunt eu în poveștile tale? O femeie pe care o întreții din milă?
— Nu am spus chiar așa!
— Atunci ce ai spus?
Și-a coborât privirea.
Beatrice a scos din geantă o batistă.
— Raluca, îmi pare nespus de rău. Dacă știam că sunteți căsătoriți, nu aș fi acceptat niciodată să particip la logodna aceea.
Am crezut-o. Părea la fel de înșelată ca mine.
— Doamnă Beatrice, îmi puteți da numărul Ninei?
Eugen a ridicat imediat capul.
— Nu o implica și pe ea!
— Este logodnica unui bărbat căsătorit. Cred că este deja implicată.
Beatrice mi-a dictat numărul. Am urcat în dormitor și am sunat-o.
— Alo?
— Bună ziua. Sunt Raluca, soția lui Eugen.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Știu cine sunteți, a răspuns Nina.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Știți că suntem căsătoriți?
— Eugen mi-a spus că sunteți despărțiți de peste un an. Că locuiți încă împreună doar fiindcă aveți niște probleme financiare.
M-am așezat pe marginea patului.
— Nina, noi dormim în același pat. Săptămâna trecută am discutat despre posibilitatea de a avea un copil.
Am auzit-o inspirând brusc.
— Poftim?
— Eugen mi-a spus că este pregătit să devenim părinți.
— Mie mi-a spus că divorțul este deja stabilit și că dumneavoastră ați acceptat relația noastră.
Am închis ochii.
— De cât timp sunteți împreună?
— De opt luni.
Opt luni. Exact perioada în care Eugen mă convinsese să refuz o promovare la serviciu, fiindcă presupunea să mă mut la Cluj.
— Nina, am nevoie să închid. Dar vreau să știți că eu nu am fost niciodată de acord cu această situație. Nici măcar nu știam că existați în viața lui.
— Îmi pare rău, Raluca. Și eu am fost mințită.
Am încheiat apelul și am rămas privind fotografiile ascunse în dulap.
Cu opt luni înainte, primisem o ofertă de promovare. Salariul era mai mare, iar funcția reprezenta un pas important în cariera mea.
Eugen mă rugase să refuz.
— Raluca, vrem să avem un copil. Nu putem începe o familie mutându-ne în alt oraș!
Îl ascultasem.
Apoi, când propusese renovarea bucătăriei, contribuisem cu aproape 45.000 de lei din economiile personale.
Îmi spusese că nu poate participa cu aceeași sumă, fiindcă avea cheltuieli importante.
Acum înțelegeam de ce.
Când am coborât, Beatrice își pregătea geanta.
— Raluca, aș vrea să vorbim când te simți pregătită. Sunt lucruri despre Eugen pe care cred că trebuie să le știi.
Am încuviințat.
După plecarea ei, m-am întors spre soțul meu.
— Opt luni, Eugen. Opt luni ai avut o relație cu Nina și în același timp îmi spuneai că vrei un copil cu mine.
S-a așezat pe canapea.
— Nu eram sigur ce vreau.
— Dar ai fost suficient de sigur încât să-i cumperi un inel de logodnă.
— Raluca, nu am vrut să te rănesc.
— Atunci de ce m-ai lăsat să renunț la promovare? De ce m-ai încurajat să-mi cheltuiesc economiile în casa ta?
— Credeam că putem repara lucrurile.
— Fără să-mi spui că erau stricate?
Nu a avut răspuns.
Mi-am pregătit o geantă și am plecat la prietena mea, Cristina.
În dimineața următoare, Nina m-a sunat din nou.
— Raluca, am verificat conversațiile cu Eugen. Vreau să vă trimit câteva mesaje.
Mi-a trimis capturi în care el îi spunea că eu știam despre logodnă, dar că nu-mi permiteam să mă mut.
Într-un mesaj scris cu șase săptămâni înainte, Nina îl întrebase dacă nu era nedrept să planifice nunta cât timp locuiam împreună.
Eugen îi răspunsese: „Raluca a acceptat situația. Încerc doar să nu o las fără un acoperiș deasupra capului.”
Am simțit o furie pe care nu o mai trăisem niciodată.
Nu doar că mă înșelase. Își construise imaginea unui bărbat generos, care avea grijă de o fostă parteneră neajutorată.
În realitate, eu plăteam facturi și investisem în casa lui.
Am făcut o programare la un avocat și am adunat extrasele bancare, facturile renovării și documentele căsătoriei.
Nu voiam să plec fără să fie recunoscută contribuția mea.
Două zile mai târziu, m-am întâlnit cu Beatrice într-o cafenea din București.
— Eugen mi-a spus că nu v-am plăcut niciodată, am început. Că de aceea nu ați venit la nuntă.
Beatrice a clătinat din cap.
— Nici măcar nu știam că urma să vă căsătoriți. Ne-am certat cu ani în urmă pentru că i-am spus să nu facă promisiuni dacă nu este pregătit să le respecte.
Am privit-o surprinsă.
— Deci nu erați împotriva mea?
— Nu, Raluca. Eram îngrijorată de felul în care Eugen evita responsabilitățile. Când i-am spus asta, m-a acuzat că încerc să-i controlez viața și a întrerupt legătura cu mine.
Mi-au dat lacrimile.
Timp de șapte ani crezusem că Eugen mă apărase în fața unei mame care nu mă accepta.
Dar adevărul era că folosise conflictul cu ea pentru a-mi ascunde propriile ezitări.
— Îmi pare rău că am crezut tot ce mi-a spus, a continuat Beatrice.
— Și mie.
În săptămâna următoare, am stabilit o întâlnire cu Eugen, în prezența avocaților, pentru a discuta despre despărțire și despre investițiile făcute în casă.
Nu am mai vrut confruntări în care el putea schimba povestea după cum îi convenea.
Când a văzut documentele, Eugen a oftat.
— Raluca, chiar vrei să ajungem aici?
— Eu am aflat că soțul meu este logodit cu altă femeie. Cred că am depășit demult momentul în care puteam rezolva totul printr-o discuție în bucătărie.
A recunoscut că o parte importantă a renovării fusese plătită de mine. După verificarea facturilor și mai multe negocieri, am ajuns la un acord scris privind compensarea contribuției mele.
Nu am recuperat promovarea pierdută. Nici lunile în care îmi făcusem planuri pentru un copil pe care Eugen pretindea că și-l dorește.
Dar măcar nu mai trebuia să accept că acei bani dispăruseră odată cu încrederea mea.
Între timp, Nina rupsese logodna. Mi-a trimis un singur mesaj: „Nu mă pot căsători cu un om care a mințit două femei în același timp.”
Nu i-am răspuns. Nu aveam nimic împotriva ei, dar nici nu simțeam că trebuie să construim o prietenie din suferința noastră comună.
Înainte să-mi iau definitiv lucrurile, m-am întors în casa în care locuisem cu Eugen.
Fotografiile de nuntă erau încă ascunse în dulap.
Am scos una dintre ele.
În fotografie, Eugen mă ținea de mână și îmi zâmbea. Îmi aminteam perfect ziua aceea. Eram fericită și convinsă că vom îmbătrâni împreună.
Am început să plâng, dar nu de rușine.
Îmi părea rău pentru femeia care crezuse atât de mult în promisiunile lui.
Am scos fotografia din ramă și am pus-o în valiză.
Eugen a apărut în prag.
— De ce o iei?
— Pentru că a fost și nunta mea.
A rămas tăcut câteva secunde.
— Raluca, eu chiar te-am iubit.
L-am privit.
— Poate că m-ai iubit. Dar când sentimentele tale s-au schimbat, trebuia să-mi spui. Nu să mă lași să-mi construiesc viitorul pe o minciună.
— Putem încerca să reparăm lucrurile.
Am clătinat din cap.
— Ai avut opt luni să hotărăști ce vrei. Eu am avut o singură după-amiază să aflu că soțul meu urma să se căsătorească din nou.
Mi-am închis valiza.
— Nu mai vreau să fiu femeia pe care o ascunzi ca să poți trăi o altă viață.
Am ieșit din casă fără să mă mai întorc.
În lunile următoare am început procedurile de divorț și mi-am închiriat un apartament aproape de serviciu. Am discutat cu managerul meu despre posibilitățile de promovare și am început să-mi reconstruiesc economiile.
Nu a fost ușor. Au existat seri în care mă simțeam singură și mă întrebam cum putusem să nu observ ce se întâmpla.
Dar apoi îmi aminteam că eu nu avusesem trei povești diferite pentru trei oameni.
Eu fusesem sinceră.
Nu greșisem pentru că îmi iubisem soțul și avusesem încredere în el.
Greșeala fusese a lui, atunci când hotărâse că adevărul poate fi schimbat după persoana căreia îi vorbește.
Și am înțeles ceva ce nu voi uita niciodată: într-o căsnicie, cel mai dureros nu este întotdeauna să afli că partenerul iubește pe altcineva.
Uneori este să descoperi că, în timp ce tu îți făceai planuri pentru o viață împreună, el le spunea celorlalți că viața voastră se terminase deja.
Iar eu am refuzat să mai fiu un secret în propria mea căsnicie.