Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 „Mama a murit acum doi ani…”
Tanti Ileana s-a oprit din citit. Și-a șters ochelarii cu marginea baticului și a apropiat din nou scrisoarea de lumina din bucătărie.
Mâinile îi tremurau atât de tare, încât abia putea ține hârtia.
„Și ea a avut probleme cu vederea. La început spunea că nu este nimic grav, că are nevoie doar de ochelari mai buni. Eu eram mereu ocupată și am tot amânat să o duc la un consult mai amănunțit.
Îmi spuneam că avem timp. Că săptămâna viitoare voi fi mai liberă. Că o să rezolvăm totul.
Dar timpul a trecut, iar sănătatea mamei s-a înrăutățit. Când am înțeles cât de mult avea nevoie de ajutor, se confrunta deja și cu alte boli.
Nu știu dacă aș fi putut schimba ceva. Medicii nu mi-au spus niciodată că lucrurile ar fi stat altfel dacă ajungeam mai devreme.
Dar eu am rămas cu regretul că nu am fost mai atentă. Că am lăsat zilele să treacă, de parcă mama avea să fie mereu acolo, așteptându-mă.
Astăzi, când v-am văzut singură la coadă, mi-ați amintit de ea. Aveați același fel blând de a vorbi și aceeași grijă să nu deranjați pe nimeni.
Când mi-ați spus că vă lipsesc două mii de lei pentru operație, m-am gândit cât de mult mi-aș fi dorit să mai pot face ceva pentru mama mea.
Nu pot schimba trecutul. Dar pot să ajut astăzi un om care are nevoie.
Vă rog să primiți acești bani și să mergeți la medic. Nu îmi datorați nimic. Nici măcar nu trebuie să mă căutați.
Dacă mama mea ar mai fi trăit și ar fi avut nevoie de ajutor, mi-aș fi dorit din tot sufletul să întâlnească pe cineva care să nu o lase singură.
Cu drag, Andreea.”
Ileana a terminat de citit și a rămas nemișcată.
Pe masă se aflau cele zece bancnote de câte două sute de lei. Banii de care avea nevoie și pe care nu reușise să-i strângă din pensia ei.
Dar nu suma o făcuse să plângă.
Ci durerea acelei femei necunoscute, care își pierduse mama și încerca acum să ofere altcuiva ajutorul pe care ar fi vrut să i-l ofere ei.
— Săraca de tine, mamă… a șoptit bătrâna. Câtă durere trebuie să porți în suflet!
A dus scrisoarea la piept.
Apoi s-a ridicat cu grijă de pe scaun și a mers până la icoana Sfintei Parascheva, aflată pe raftul din bucătărie.
A îngenuncheat încet, sprijinindu-se de marginea mobilei.
— Sfântă Cuvioasă Parascheva, eu m-am dus la tine cu necazul meu și m-am întors cu ajutorul unei femei care nici măcar nu mă cunoștea.
Lacrimile îi curgeau pe obraji.
— Doamne, ai grijă de Andreea. Dă-i sănătate și liniște. Și odihnește sufletul mamei ei, că tare mult trebuie să-i fi lipsit!
Multă vreme a rămas acolo, în liniștea apartamentului.
Când s-a ridicat, a pus banii înapoi în plic și a așezat scrisoarea lângă fotografia fiului ei.
În imagine, băiatul zâmbea, așa cum îl ținea minte înainte să-l piardă.
— Vezi, mamă? a spus încet. Mai sunt oameni buni pe lumea asta.
În noaptea aceea, Ileana a dormit foarte puțin.
Se trezea, mergea până în bucătărie și recitea scrisoarea. Uneori zâmbea. Alteori începea din nou să plângă.
Se gândea la Andreea, la mama ei și la felul în care două femei care nu se cunoscuseră niciodată ajunseseră să împartă, pentru câteva ore, aceeași durere.
Una își pierduse mama.
Cealaltă își pierduse copilul.
Și poate tocmai de aceea se înțeleseseră atât de bine, fără să fie nevoie de prea multe cuvinte.
Dimineața următoare, Ileana a sunat la cabinetul medical.
— Bună ziua, sunt Ileana. Am fost la consultație pentru cataractă și aș vrea să fac programarea pentru investigațiile necesare operației.
Femeia de la recepție i-a explicat ce avea de făcut și când putea veni.
Bătrâna a notat totul cu litere mari, ca să le poată citi mai ușor.
După ce a închis, s-a uitat din nou la plic.
— Ei, mamă Andreea, uite că m-ai pus pe picioare, a spus cu un zâmbet printre lacrimi.
Au urmat investigațiile și discuțiile cu medicul. Ileana a aflat cum urma să decurgă intervenția, ce pregătiri trebuia să facă și cât timp avea să dureze recuperarea.
Nu era lipsită de teamă.
La șaptezeci și doi de ani, orice procedură medicală o neliniștea. Mai ales că nu avea un copil care să-i stea alături și să-i spună că totul va fi bine.
Dar își amintea mereu de Andreea.
De femeia care îi cumpărase un ceai cald, o ajutase să înainteze la coadă și îi ținuse geanta când se închinase la raclă.
Și își făcea curaj.
După câteva săptămâni, Ileana a fost operată la primul ochi.
Intervenția a decurs bine, iar la controalele următoare medicul i-a spus că recuperarea evolua conform așteptărilor.
Trebuia să respecte tratamentul prescris și să revină la consultațiile programate.
Bătrâna a urmat cu grijă toate recomandările.
Pe măsură ce vederea i se îmbunătățea, a început să observe din nou lucruri pe care înainte le vedea tot mai greu.
Frunzele copacilor de peste drum.
Chipurile oamenilor întâlniți în fața blocului.
Literele de pe ambalajele din bucătărie.
Într-o dimineață, s-a așezat lângă fereastră și a privit mult timp afară.
Nu era vorba că vedea perfect. Știa că mai avea nevoie de îngrijire și de urmărirea celuilalt ochi.
Dar faptul că putea distinge din nou mai bine lumea din jur îi umplea sufletul de recunoștință.
A scos scrisoarea Andreei din sertar.
O păstrase cu grijă lângă fotografia băiatului ei.
— Dacă ai ști, mamă, cât bine mi-ai făcut, a șoptit.
Uneori se întreba unde locuiește Andreea. Dacă are familie, dacă este sănătoasă și dacă a reușit să găsească puțină liniște după pierderea mamei.
Nu avea numărul ei de telefon.
Nu îi știa numele de familie.
Știa doar că locuiește în Iași și că o întâlnise la pelerinaj, într-o zi în care amândouă aveau nevoie de puțină alinare.
În anul următor, când s-a apropiat din nou sărbătoarea Sfintei Parascheva, Ileana și-a pregătit geanta.
De data aceasta a pus în ea și un plic.
Nu conținea bani.
Conținea o scrisoare pentru Andreea.
O scrisese cu multă grijă, încercând să-i spună tot ceea ce nu reușise să rostească în seara când descoperise darul.
„Dragă Andreea,
Nu știu dacă ne vom mai întâlni vreodată. Dar vreau să știi că banii pe care mi i-ai lăsat în geantă m-au ajutat să ajung la operație.
Acum văd mai bine și mă descurc cu mai multă încredere.
În fiecare seară mă rog pentru tine și pentru sufletul mamei tale.
Nu mi-ai dat doar două mii de lei. Mi-ai dat curajul să nu mai amân îngrijirea de care aveam nevoie.
Eu nu pot să-ți întorc darul, dar pot să-ți promit că nu voi uita niciodată bunătatea ta.
Cu drag, tanti Ileana.”
A pus scrisoarea în geantă și a plecat din nou spre Iași.
La pelerinaj, a privit cu atenție chipurile femeilor din jur.
De câteva ori i s-a părut că o recunoaște pe Andreea.
Dar nu era ea.
A întrebat discret, a așteptat și a sperat că o va întâlni.
Nu a găsit-o.
Când a ajuns la raclă, s-a închinat și a rostit o rugăciune.
De data aceasta nu s-a rugat doar pentru propria sănătate.
S-a rugat pentru femeia care o ajutase și pentru mama ei.
În drum spre casă, Ileana a păstrat scrisoarea în geantă.
Nu era supărată că nu o întâlnise.
Își spunea că poate Dumnezeu le va mai aduce cândva pe același drum.
Iar dacă nu, gestul Andreei avea să rămână cu ea pentru totdeauna.
De atunci, când cineva o întreba cum reușise să facă operația, bătrâna povestea despre pelerinaj.
Despre orele petrecute la coadă.
Despre femeia care îi cumpărase un ceai și o ajutase să ajungă la raclă.
Și despre plicul pe care îl găsise în geantă când se întorsese acasă.
— Eu m-am dus la Sfânta Parascheva să mă rog să pot vedea din nou, spunea Ileana. Și m-am întors cu ajutorul unui om care nu mă cunoștea.
Nu pretindea că știe de ce se întâmplase tocmai așa.
Dar pentru ea, întâlnirea aceea rămăsese un răspuns neașteptat la rugăciunile sale.
Și ori de câte ori privea fotografia fiului ei, așezată lângă scrisoarea Andreei, își amintea că suferința nu îi face întotdeauna pe oameni să se închidă în ei.
Uneori îi învață să recunoască durerea altcuiva.
Andreea nu putuse să-și aducă mama înapoi.
Ileana nu putea să-și mai îmbrățișeze băiatul.
Dar, într-o zi de octombrie, două femei care purtau fiecare o pierdere în suflet reușiseră să-și ofere una alteia puțină lumină.
Iar pentru tanti Ileana, aceasta a rămas cea mai frumoasă amintire a pelerinajului: nu doar că primise ajutor când avea cea mai mare nevoie, ci că descoperise, încă o dată, cât bine poate face un om unui necunoscut.