Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Larisa s-a întors imediat spre Mihai.
— Ce vrea să spună? Ce trebuie să-mi explici despre apartament?
Soțul meu și-a trecut nervos mâna prin păr.
— Cristina, nu începe cu prostiile astea! Suntem căsătoriți de șaisprezece ani. Am și eu drepturi aici!
— Nu am spus că nu ai drepturi, Mihai. Dar i-ai spus Larisei că apartamentul îți aparține. Așa este?
Larisa și-a strâns halatul în jurul taliei.
— Mi-a spus că este casa lui. Că a muncit ani întregi pentru ea și că, după divorț, o să rămână aici.
Am privit-o câteva secunde.
— Larisa, apartamentul acesta l-am cumpărat cu patru ani înainte să mă căsătoresc cu Mihai. Din banii obținuți după vânzarea unei proprietăți moștenite de la bunica mea. Este trecut numai pe numele meu.
Larisa a clipit nedumerită.
— Cum adică numai pe numele tău?
— Exact cum ai auzit. Mihai s-a mutat aici după nuntă. Nu el a cumpărat apartamentul.
— Minte! a izbucnit soțul meu. Am investit și eu bani în casa asta!
— Am făcut renovări împreună, Mihai. Asta nu schimbă automat cine a cumpărat locuința. Dacă avem de discutat despre contribuțiile fiecăruia, o vom face cu avocații.
Larisa s-a întors spre el.
— Mihai, mi-ai spus că după divorț apartamentul rămâne al tău!
— Și o să rămână! a răspuns el iritat.
Nu m-am mai certat.
Am mers la dulapul din hol, am scos mapa în care păstram documentele importante și am așezat pe masă o copie a contractului de cumpărare.
Larisa s-a apropiat și a privit documentul.
— Dar data asta este de dinainte să vă căsătoriți…
— Cu patru ani înainte, am repetat.
Mihai a lovit cu palma în spătarul unui scaun.
— Cristina, nu te mai comporta de parcă aș fi un străin!
— Nu eu am adus un străin în dormitorul nostru. Și nu eu ți-am împachetat hainele în saci.
Pentru prima dată de când ajunsesem acasă, Mihai n-a mai avut un răspuns pregătit.
Larisa a privit spre halatul pe care îl purta.
— Eu nu am știut că lucrurile stau așa.
— Dar ai știut că sunt căsătorită cu el, i-am răspuns. Și ai știut că hainele mele au fost scoase din dulap ca să faci loc pentru ale tale.
Și-a coborât privirea.
— Asta da.
Am simțit o oboseală cumplită.
Nu mai voiam să le ascult explicațiile.
— Mihai, vreau să știu de ce ai schimbat încuietoarea.
— Pentru că nu voiam să intri peste noi când nu eram acasă.
Am rămas fără cuvinte.
— Deci ai schimbat încuietoarea apartamentului meu ca să nu-mi pot deschide propria ușă?
— Nu mai răstălmăci tot ce spun!
Mi-am luat telefonul.
— O să discut cu un avocat. Iar până atunci nu semnez nimic și nu accept să-mi fie mutate sau aruncate lucrurile.
Mihai a râs disprețuitor.
— Crezi că mă sperii cu un avocat?
— Nu încerc să te sperii. Încerc să rezolv legal o situație pe care tu ai creat-o.
În seara aceea am fotografiat sacii cu haine, încuietoarea schimbată și lucrurile mutate. Mi-am luat documentele personale și câteva obiecte de valoare, apoi am plecat la o prietenă.
Nu pentru că acceptasem să cedez apartamentul.
Ci pentru că eram epuizată și nu aveam de gând să petrec noaptea certându-mă cu soțul meu și cu amanta lui.
A doua zi dimineață m-am întâlnit cu avocata mea, doamna Marinescu.
I-am povestit totul.
Mi-a cerut contractul de cumpărare, actele de căsătorie și documentele privind proprietatea moștenită de la bunica.
Le-am așezat pe birou.
Le-a verificat cu atenție.
— Cristina, din documentele pe care mi le arăți, apartamentul are caracter de bun propriu. Faptul că Mihai a locuit acolo șaisprezece ani nu îl transformă automat în coproprietar.
Am simțit că pot respira puțin mai ușor.
— Și îl pot scoate imediat din casă?
— Nu îți recomand să faci nimic pe cont propriu. Locuința a fost domiciliul vostru conjugal, iar situația trebuie rezolvată prin procedurile legale. Vom cere măsurile necesare și vom clarifica inclusiv eventualele pretenții legate de investițiile făcute în timpul căsătoriei.
Am încuviințat.
Nu voiam să procedez la fel ca Mihai.
Voiam să-mi recapăt locuința fără să încalc legea și fără să-i ofer motive să întoarcă situația împotriva mea.
În zilele următoare, avocata a început demersurile pentru divorț și pentru clarificarea folosinței apartamentului.
Am aflat și că Mihai nu obținuse divorțul, așa cum încercase să lase impresia. Depusese o cerere, dar procedura era abia la început.
Între timp, Larisa mă sunase de trei ori.
Nu răspunsesem.
În cele din urmă, mi-a trimis un mesaj în care îmi cerea să ne întâlnim.
Am acceptat să discutăm într-o cafenea, într-un loc public.
A venit fără Mihai.
Nu mai avea zâmbetul acela superior.
— Cristina, trebuie să-ți spun ceva.
Am așteptat.
— Mihai mi-a spus că apartamentul este al lui și că tu refuzi să pleci doar ca să-i faci rău.
— Și l-ai crezut.
— Da. Mi-a spus și că tu ai foarte mulți bani, că nu ai nevoie de locuința asta și că îți vei cumpăra alta.
Am râs amar.
— Lucrez de douăzeci de ani, Larisa. Nu înseamnă că pot cumpăra apartamente ori de câte ori cineva hotărăște să mă dea afară.
Larisa și-a frământat mâinile.
— Mi-a mai spus că are economii și că după divorț o să deschidă o afacere.
Am privit-o atent.
— Mihai a avut probleme cu veniturile în ultimul an. Eu am plătit cea mai mare parte a cheltuielilor casei.
Larisa a încremenit.
— Dar el mi-a spus că te întreține!
Am clătinat din cap.
— Nu am de gând să-ți prezint extrasele mele de cont ca să-ți demonstrez ceva. Întreabă-l pe el.
A rămas câteva clipe tăcută.
— Cred că m-a mințit despre foarte multe lucruri.
— Poate. Dar faptul că te-a mințit nu schimbă ce mi-ați făcut amândoi.
Larisa a început să plângă.
— Îmi pare rău pentru felul în care ți-am vorbit când ai venit acasă.
— Larisa, nu îți cer să-mi explici de ce ai ales să fii cu un bărbat căsătorit. Este alegerea ta. Dar nu te aștepta să te consolez pentru minciunile lui.
Mi-am plătit cafeaua și am plecat.
Două zile mai târziu, Mihai m-a sunat furios.
— Ce i-ai spus Larisei? Și-a luat lucrurile și a plecat!
— I-am spus adevărul despre apartament și despre situația noastră financiară.
— Mi-ai distrus relația!
Am rămas câteva secunde tăcută.
— Mihai, tu ai distrus o căsnicie de șaisprezece ani. Nu mă face responsabilă și pentru faptul că Larisa a aflat că ai mințit-o.
Atunci tonul lui s-a schimbat.
— Cristina, poate am exagerat. Putem să discutăm ca doi oameni maturi?
— Despre divorț și despre apartament, da. Prin avocați.
— Nu mă refeream la asta…
— Știu foarte bine la ce te refereai.
În următoarele săptămâni, Mihai a încercat de mai multe ori să mă convingă să ne împăcăm.
Îmi trimitea mesaje despre anii petrecuți împreună.
Îmi amintea de vacanțele noastre, de aniversări și de toate lucrurile frumoase pe care le trăiserăm.
Dar eu nu puteam să uit imaginea Larisei deschizându-mi ușa în halatul meu.
Și nici felul în care Mihai îmi ceruse să plec, de parcă eram o chiriașă care nu-și mai plătise datoria.
Cu ajutorul avocaților, am ajuns în cele din urmă la o înțelegere privind separarea și eliberarea apartamentului.
Mihai a acceptat să se mute, iar eventualele pretenții legate de cheltuielile comune au fost tratate separat.
În ziua în care și-a luat ultimele lucruri, am fost prezentă.
A privit mult timp sufrageria.
— Șaisprezece ani, Cristina…
— Știu.
— Chiar nu mai există nicio șansă?
L-am privit.
— Mihai, când m-am întors de la Cluj, nu mi-ai spus că vrei să discutăm despre problemele noastre. Mi-ai arătat o altă femeie instalată în casa mea și mi-ai cerut să plec.
A coborât privirea.
— Am fost un idiot.
— Poate. Dar problema nu este doar că ai greșit. Este că ai făcut toate acele lucruri convins că eu nu voi avea curajul să mă apăr.
Nu mi-a răspuns.
Și-a luat geanta și a plecat.
După ce am rămas singură, am încuiat ușa și m-am sprijinit de ea.
Am plâns.
Nu de dorul lui Mihai, ci pentru cei șaisprezece ani în care crezusem că omul acela îmi este partener.
În weekendul următor am început să pun lucrurile la loc.
Am scos hainele din sacii în care fuseseră înghesuite.
Am aruncat obiectele personale lăsate de Larisa, după ce îi oferiserăm posibilitatea să le recupereze.
Am pus din nou fotografiile mele pe pereți.
Nu și pe cele de la nuntă.
Pe acelea le-am păstrat într-o cutie.
Nu voiam să pretind că șaisprezece ani din viața mea nu existaseră.
Dar nici nu mai voiam să trăiesc privind în fiecare zi spre o promisiune pe care Mihai o încălcase.
Câteva luni mai târziu, divorțul s-a încheiat.
Apartamentul a rămas al meu, iar eu am continuat să locuiesc acolo.
Nu am devenit peste noapte o femeie fericită.
Au existat dimineți în care mă trezeam și, pentru câteva secunde, uitam că eram singură.
Au existat seri în care liniștea apartamentului mi se părea apăsătoare.
Dar, încet, am început să mă obișnuiesc cu viața mea.
Mi-am reluat întâlnirile cu prietenele.
Am început să gătesc din nou pentru mine.
Și am învățat să mă bucur de lucrurile simple, fără să mă întreb dacă Mihai ar fi fost mulțumit.
Într-o seară, întorcându-mă de la serviciu, am urcat scările cu o sacoșă de cumpărături în mână.
Am ajuns în fața apartamentului și am scos cheia.
Pentru o clipă mi-am amintit ziua în care mă întorsesem de la Cluj și descoperisem că încuietoarea fusese schimbată.
Atunci nu-mi putusem deschide propria ușă.
Acum am introdus cheia în broască și am intrat.
Casa era liniștită.
Nu mă aștepta nimeni să-mi ceară explicații.
Nu trebuia să mă justific pentru orele petrecute la serviciu.
Și nu mai exista nimeni care să hotărască în locul meu dacă aveam dreptul să rămân acolo.
Am pus cumpărăturile pe masă, mi-am făcut un ceai și m-am așezat lângă fereastră.
Mi-am amintit ce-mi spusese bunica atunci când îmi lăsase proprietatea din care cumpărasem apartamentul.
— Cristina, să ai întotdeauna un loc al tău. Nu pentru că trebuie să te temi de oameni, ci pentru că uneori viața te obligă să o iei de la capăt.
Abia atunci am înțeles câtă dreptate avusese.
Mihai crezuse că, după șaisprezece ani de căsnicie, poate să-mi ia nu doar locuința, ci și dreptul de a decide asupra propriei vieți.
Dar în ziua în care am refuzat să plec din casa mea, am făcut mai mult decât să-mi apăr o proprietate.
Mi-am apărat demnitatea.
Și am înțeles că uneori cel mai dureros sfârșit poate fi începutul unei vieți în care nu mai trebuie să te rogi de nimeni să te respecte.