Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu mai ai de gând să taci odată? a izbucnit tata. Am făcut tot ce am putut pentru voi, iar acum îmi întorci spatele?
M-am uitat la Ioana. Avea ochii roșii și mâinile strânse la piept. La numai douăzeci și unu de ani, sora mea era pusă în fața aceleiași alegeri care îmi schimbase mie viața.
— Nu, tată. De data asta nu mai faci nicio înțelegere pe seama noastră.
— Cine ești tu să-mi spui ce să fac?
— Sunt fiica pe care ai măritat-o ca să-ți plătești datoriile. Și sunt sora Ioanei.
Tata s-a ridicat furios.
— Sandu Cernat ne șterge toate datoriile rămase și îmi dă bani să redeschid magazinul! Înțelegi ce înseamnă asta?
— Înțeleg că vrei să-ți vinzi și a doua fiică.
Mama a început să plângă.
— Mara, te rog, nu vorbi așa cu tatăl tău!
— Mamă, Ioana vrea să termine școala sanitară. Sandu i-a spus deja că după nuntă nu o mai lasă să învețe. Și voi considerați că este normal?
Tata a lovit masa.
— Când n-o să mai avem casă, să vă văd unde vă duceți cu școala voastră!
M-am apropiat de Ioana și i-am întins mâna.
— Vino cu mine.
— Unde? a șoptit ea.
— Plecăm de aici.
Tata a izbucnit în râs.
— Și unde o duci? La Victor? Crezi că bărbatul tău o să accepte să-mi strici înțelegerea?
Nu i-am răspuns. Am luat-o pe Ioana de mână și am ieșit din bucătărie.
Pe drum spre casa lui Victor, sora mea a plâns aproape tot timpul.
— Mara, dacă Sandu vine după mine?
— Nu are niciun drept asupra ta.
— Tata spune că i-a promis deja că mă mărit cu el.
— Tata nu poate hotărî cu cine te căsătorești.
Când am ajuns, Victor ne aștepta în sufragerie.
Am înțeles imediat că tata îl sunase.
— Mara, trebuie să discutăm, a spus el.
— Ioana rămâne aici pentru o vreme.
Victor a privit-o pe sora mea, apoi s-a întors spre mine.
— Nu. Nu vreau să mă implic din nou în problemele familiei tale.
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Victor, tata vrea să o mărite cu un creditor de aproape șaizeci de ani!
— Și ce vrei să fac? Să plătesc iar datoriile tatălui tău?
— Nu ți-am cerut bani. Îți cer să o lași să stea aici până găsim o soluție.
— Casa asta nu este adăpost pentru toate problemele familiei tale, Mara.
Am rămas nemișcată.
— Atunci plecăm amândouă.
Victor s-a ridicat brusc.
— Nu fi absurdă!
— Nu-ți cer voie.
Când am trecut pe lângă el, mi-a prins încheietura mâinii.
Nu m-a strâns tare, dar gestul m-a făcut să mă opresc.
M-am uitat la mâna lui.
Victor mi-a dat drumul imediat.
— După tot ce am făcut pentru tine, așa mă răsplătești?
Atunci am simțit că nu mai puteam păstra în mine lucrurile pe care le înghițisem un an întreg.
— Tocmai asta este problema, Victor. Tu crezi că tot ce ai făcut pentru mine îți dă dreptul să hotărăști în locul meu.
A rămas tăcut.
— Tata m-a făcut să mă simt vinovată până am acceptat să mă mărit cu tine. Tu mi-ai oferit bani și siguranță, dar ai vrut să-mi controlezi fiecare pas. Eu nu mai vreau să aparțin nimănui.
— Mara…
— Am început să țin la tine, Victor. Dar nu pot să-mi las sora să treacă prin ce am trecut eu doar ca să nu te supăr.
Mi-am împachetat câteva haine. Ioana mă aștepta în hol, cu geanta ei lângă picioare.
Am plecat cu două genți și trei sute de lei în portofel.
Nu știam unde vom dormi în noaptea următoare.
Dar știam că nu ne mai întoarcem la părinți.
Am sunat-o pe o fostă colegă de la farmacie. Ne-a primit în garsoniera ei pentru câteva zile, care s-au transformat în două săptămâni.
Dormeam amândouă pe o canapea extensibilă. Mâncam covrigi, supă la plic și ce reușeam să cumpărăm din puținii bani pe care îi aveam.
Ioana continua să meargă la școală.
Eu mă duceam la farmacie și încercam să găsesc o locuință pe care să ne-o permitem.
Tata mă suna aproape zilnic.
La început mă amenința că mă dezmoștenește. Apoi îmi spunea că mama este bolnavă din cauza mea.
Într-o seară mi-a strigat că nu mai sunt fiica lui.
Am închis telefonul și am plâns în baie, ca să nu mă audă Ioana.
Dar nu m-am răzgândit.
Mai grav era că Sandu începuse să-i trimită mesaje surorii mele.
Îi spunea că tatăl nostru îi promisese căsătoria și că nu acceptă să fie făcut de râs.
Într-un mesaj îi scrisese că știe unde învață și că trebuie să se întâlnească să discute.
Ioana s-a speriat atât de tare, încât două zile nu a mai vrut să meargă singură la cursuri.
Am păstrat mesajele și am mers împreună la poliție. Am cerut și sfatul unui avocat, care ne-a explicat ce măsuri putem lua dacă amenințările continuă.
Între timp, Victor nu mă căutase deloc.
Trecuseră zece zile de când plecasem.
În a unsprezecea zi, a intrat în farmacia unde lucram.
Purta același costum elegant, dar părea obosit și îmbătrânit.
S-a apropiat de tejghea și a pus în fața mea un dosar.
— Ce este? am întrebat.
— Documentele privind banii pe care i-am plătit pentru tatăl tău. Și datele de contact ale unui avocat.
L-am privit suspicioasă.
— De ce mi le aduci?
— Pentru că vreau să înțelegi exact ce datorii am achitat și ce obligații au rămas.
Am deschis dosarul.
Conținea copii ale transferurilor, contracte și documente privind împrumuturile făcute de tata.
Victor achitase o parte importantă din datorii, dar nu pe toate. Tata continuase să împrumute bani, fără să-mi spună.
— Sandu nu are niciun drept să pretindă că Ioana trebuie să se căsătorească cu el, a spus Victor. Și nu poate transforma datoriile tatălui vostru în obligațiile ei.
— Și ce vrei în schimb?
Victor a tresărit.
— Nimic.
— Nu vrei să mă întorc acasă?
A rămas câteva clipe tăcut.
— Mi-aș dori asta. Dar nu vreau să te întorci pentru că te simți datoare.
Era prima dată când îl auzeam vorbind astfel.
— Mara, am crezut că dacă îți ofer tot ce ai nevoie, n-o să pleci niciodată. Am făcut cu tine aceeași greșeală pe care am făcut-o cu Ana. Am încercat să controlez totul, de teamă să nu pierd.
Mi s-au umplut ochii de lacrimi.
— Nu mă poți ține lângă tine prin frică, Victor.
— Știu. Încep să înțeleg.
A plecat fără să-mi ceară un răspuns.
În săptămânile următoare, avocatul recomandat de Victor ne-a ajutat să clarificăm situația datoriilor.
Victor a achitat doar obligațiile pentru care garantase personal. Pentru restul, tata a fost nevoit să accepte un plan legal de rambursare.
Nu a mai existat nicio discuție despre căsătoria Ioanei cu Sandu.
După ce acesta a fost informat că mesajele sale fuseseră păstrate și sesizate, nu a mai contactat-o.
Nu știu dacă tata a înțeles vreodată cât rău ne făcuse.
La început continua să spună că îi distrusesem ultima șansă de a redeschide magazinul.
Dar eu nu mai acceptam să port vina pentru deciziile lui.
Între timp, am găsit un serviciu mai bine plătit la o firmă de distribuție.
Cu salariul nou și cu banii pe care Ioana îi câștiga ocazional, am reușit să închiriem un apartament mic.
Avea igrasie într-un colț, o bucătărie îngustă și vecini gălăgioși.
Dar în prima seară, când am încuiat ușa, Ioana m-a îmbrățișat.
— Mara, aici chiar putem face ce vrem?
Am zâmbit.
— Putem să trăim fără să ne hotărască altcineva viitorul.
A început să plângă.
— Dacă nu veneai în ziua aceea, cred că tata m-ar fi convins până la urmă.
Am strâns-o în brațe.
— Nu mai trebuie să te gândești la asta. Acum trebuie să termini școala.
Ioana și-a continuat cursurile și a început să-și recapete încrederea în ea.
Eu încă mă gândeam uneori la Victor.
Îmi aminteam serile în care râseserăm împreună, felul în care îmi povestise despre Ana și momentele în care simțisem că între noi se născuse ceva adevărat.
Dar îmi aminteam și toate dățile când îmi ceruse socoteală pentru fiecare oră petrecută departe de casă.
După câteva luni, m-a invitat la o cafea.
Am acceptat.
Ne-am întâlnit într-o cafenea mică din Ploiești.
Victor părea emoționat.
— Nu ți-am cerut să vii ca să te conving să te întorci, mi-a spus.
— Atunci de ce?
— Pentru că aș vrea să învăț să stau lângă tine fără să te țin.
Am privit mult timp ceașca de cafea.
— Victor, nu știu dacă mai putem avea o căsnicie adevărată.
— Nici eu nu știu.
— Și nu vreau să mă întorc în casa aceea doar pentru că îmi este greu să mă descurc singură.
— Nici nu-ți cer asta.
Am început să ne vedem din când în când.
Uneori mergeam la o cafea. Alteori ne plimbam prin parc și vorbeam despre lucruri pe care, în timpul căsniciei, nu avuseserăm curajul să le discutăm.
Victor nu mă mai întreba unde plec după întâlnire.
Nu-mi mai oferea bani ca să-mi rezolve problemele.
Și nu încerca să-mi spună cum trebuie să trăiesc.
Nu știu dacă schimbarea lui va dura.
Nu știu nici dacă voi putea uita vreodată felul în care a început căsnicia noastră.
Dar pentru prima dată simțeam că pot lua o decizie fără să-mi fie teamă de consecințele unui refuz.
Într-o duminică, Ioana m-a întrebat:
— Mara, îl mai iubești pe Victor?
M-am gândit câteva clipe.
— Cred că țin la el. Dar acum încerc să învăț să țin și la mine.
Sora mea a zâmbit.
— Atunci poate că asta trebuia să faci de la început.
Am privit-o cum își pregătea manualele pentru școală.
Avea douăzeci și unu de ani și, pentru prima dată după mult timp, vorbea din nou despre viitor cu bucurie.
Nu despre un soț ales de tata.
Nu despre datoriile familiei.
Ci despre meseria pe care voia să o aibă și despre viața pe care urma să și-o construiască singură.
Atunci am înțeles că nu regretam plecarea noastră.
Pierdusem confortul unei case mari, siguranța banilor lui Victor și aprobarea părinților.
Dar câștigasem ceva ce nu avusesem niciodată cu adevărat.
Dreptul de a spune nu.
Și libertatea de a hotărî ce fac cu propria viață.
Poate că într-o zi eu și Victor vom găsi o cale să fim împreună fără teamă și fără obligații.
Poate că drumurile noastre se vor despărți definitiv.
Dar un lucru îl știu sigur.
Nu mă voi mai întoarce niciodată lângă un om doar pentru că familia mea are datorii sau pentru că el consideră că a plătit suficient ca să mă aibă.
Pentru că iubirea nu este o înțelegere între doi bărbați, încheiată peste capul unei femei.
Și nici siguranța nu înseamnă să trăiești într-o casă frumoasă din care nu ai curajul să pleci.
Iubirea adevărată începe abia atunci când poți rămâne lângă cineva din proprie alegere.
Nu pentru că îi ești dator.
Ci pentru că ești liber să pleci și, totuși, alegi să rămâi.