Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am închis ușa dormitorului fără să spun nimic.
Dinăuntru am auzit-o pe Doina râzând.
— Vezi, Adrian? Ți-am spus eu că n-o să aibă curaj să facă nimic!
Am coborât scările încet. Nu plângeam. Nu țipam. Simțeam doar o goliciune pe care nu știam cum să o explic.
În urmă cu câteva ore crezusem că, în sfârșit, voi începe o viață nouă. Acum descoperisem că bărbatul în care îmi pusesem speranțele era dispus să mă trădeze chiar cu femeia pe care o îngrijisem ani întregi.
Am ieșit în curte și m-am așezat pe treptele terasei.
Atunci mi-am amintit ceva.
Doina îmi spusese că este stăpâna casei. Că tot ce aparține familiei Stoica se află în mâinile ei.
Numai că uitase un lucru foarte important.
După moartea lui Sebastian, eu moștenisem un pachet important de acțiuni la Aurora Distribution. Iar două dintre cele mai valoroase contracte ale companiei existau datorită relațiilor comerciale ale familiei mele materne.
Doina administra anumite venituri destinate îngrijirii sale, dar nu deținea toate drepturile pe care pretindea că le are.
Am scos telefonul și am sunat secretariatul companiei.
— Bună seara. Sunt Elena Marinescu. Vreau să fie convocată o ședință extraordinară a acționarilor peste trei zile.
— Doamnă Marinescu, care este ordinea de zi?
— Revizuirea structurii de control, situația financiară și contractele strategice.
Am închis și am rămas câteva minute privind casa.
Nu voiam să distrug firma pe care Sebastian o construise cu atâta muncă.
Dar nici nu mai eram dispusă să las averea lui să fie folosită pentru a mă umili.
A doua zi dimineață, Adrian m-a sunat.
— Snow, avem o problemă.
Așa îmi spunea de când ne cunoscuserăm.
— Ce s-a întâmplat?
— Mi-am forțat spatele când am mutat bagajele. Nu cred că mai pot pleca astăzi.
Am închis ochii.
După ce îl văzusem în dormitorul Doinei, minciuna lui mi se părea aproape ridicolă.
Dar am răspuns liniștită:
— Nu-i nimic, Adrian. Sănătatea este mai importantă.
Am mers la apartamentul lui.
Mi-a deschis într-o cămașă șifonată, cu ochii obosiți și câteva urme roșiatice pe piept.
— Îmi pare rău că trebuie să amânăm plecarea, a spus.
— Nu te îngrijora.
M-am prefăcut că mă gândesc.
— Dar nu vreau să stai singur dacă te doare spatele. Vino câteva zile la mine. Doina este acasă și te poate ajuta cât sunt plecată la serviciu.
Adrian a încremenit.
— La Doina?
— Da. De ce?
— Nu știu dacă este o idee bună.
— Este o femeie în vârstă care a avut probleme de sănătate. Știe cât de important este să primești ajutor când nu te simți bine.
Nu a mai protestat.
Când am intrat împreună în casă, Doina a rămas cu gura întredeschisă.
— Elena! Ce caută Adrian aici?
Am zâmbit.
— Și-a forțat spatele. M-am gândit că poate sta câteva zile aici. Vă rog să aveți grijă de el.
Am lăsat geanta lui lângă canapea și am plecat.
Nu știu ce au discutat după aceea.
Nici nu mă mai interesa.
Aveam lucruri mai importante de făcut.
La sediul Aurora Distribution, am cerut registrul acționarilor și ultimele situații financiare.
Roxana, contabila-șefă, mi-a adus un dosar gros.
— Doamnă Marinescu, situația nu este deloc bună.
Am început să răsfoiesc documentele.
Marja companiei scăzuse trei ani la rând. Două contracte importante nu fuseseră reînnoite, iar cheltuielile crescuseră.
— De ce nu am fost informată despre toate acestea?
Roxana a ezitat.
— Doamna Stoica a insistat că se ocupă personal de relațiile comerciale.
— Și ce s-a întâmplat cu negocierile pentru grupul Mureșan?
— Le-a refuzat de fiecare dată.
Știam de ce.
Cu mulți ani în urmă, Doina îl urmărise pe Petru Mureșan, fondatorul grupului. Bărbatul o refuzase, iar ea nu uitase niciodată umilința.
Transformase o supărare personală într-o decizie de afaceri care costa compania sume importante.
— Cine conduce acum grupul? am întrebat.
— Damian Mureșan, fiul lui Petru.
Am cerut datele de contact și i-am trimis o propunere de întâlnire.
Răspunsul a venit după douăzeci de minute.
„Mâine, ora zece.”
În dimineața următoare m-am prezentat la sediul grupului Mureșan.
Damian era un bărbat de aproximativ patruzeci și cinci de ani, cu o atitudine calmă și directă.
— Doamnă Marinescu, recunosc că nu mă așteptam să mă contactați. Mama soțului dumneavoastră a refuzat orice discuție cu noi ani întregi.
— Știu. Dar eu nu am venit să discut despre trecutul familiilor noastre. Am venit să discutăm despre viitorul companiilor.
I-am prezentat situația Aurora Distribution și contractele pe care le puteam dezvolta împreună.
Damian a studiat cifrele cu atenție.
— Dacă informațiile se confirmă, putem discuta preluarea distribuției regionale și o refinanțare. Dar va trebui să existe o conducere care să ia decizii comerciale, nu personale.
— Exact pentru asta am venit.
Am plecat de la întâlnire cu prima propunere serioasă de redresare a companiei după mulți ani.
În seara aceea, când m-am întors acasă, Doina mă aștepta în sufragerie.
— Elena! Pe unde umbli toată ziua?
— La muncă.
— Ce muncă? Ești văduvă și umbli de dimineață până seara de parcă n-ai avea casă!
Altădată aș fi tăcut.
Dar acum nu mai puteam.
— Doina, Sebastian a murit. Eu sunt încă în viață. Și am dreptul să mi-o trăiesc.
Fața i s-a înroșit.
— Nenorocito! Pe fiul meu l-ai băgat în pământ! Și acum vrei să ne faci de râs cu alt bărbat!
Am privit-o lung.
— Nu eu sunt cea care ar trebui să vorbească despre rușine.
Doina a ridicat mâna spre mine, dar s-a oprit când am făcut un pas înapoi.
— Nu mai accept să mă amenințați, i-am spus. Nici să mă învinovățiți pentru moartea lui Sebastian.
Atunci l-a strigat pe Adrian.
El a apărut din dormitor și s-a așezat lângă ea.
— Snow, cred că ai mers prea departe, a spus.
L-am privit neîncrezătoare.
— Eu?
— Doina este în vârstă. Trebuie să o respecți.
Soacra mea i-a prins brațul.
— Vezi cum se poartă cu mine?
Adrian i-a mângâiat mâna.
— Liniștiți-vă. Vorbesc eu cu Elena.
Apoi s-a întors spre mine.
— Snow, cere-ți scuze.
Am simțit cum mi se limpezește totul.
Nu mai era nicio îndoială.
Adrian alesese.
Și nu mă alesese pe mine.
— Bine, am spus.
Am scos telefonul și am verificat mesajele.
Ședința extraordinară a acționarilor fusese confirmată.
Damian Mureșan îmi trimisese și el un mesaj: grupul era pregătit să discute o colaborare și refinanțarea, dacă cifrele se confirmau.
Am ridicat privirea.
— Bucurați-vă de liniștea asta cât mai puteți. Peste trei zile avem o ședință importantă.
Doina a pufnit.
— Ce ședință? Crezi că poți să-mi iei firma?
— Nu vreau să vă iau nimic. Vreau doar să se respecte drepturile fiecărui acționar.
În ziua ședinței, Doina a venit la sediu împreună cu Adrian.
El purta un costum elegant și se comporta de parcă devenise deja membru al familiei Stoica.
— Elena, sper că nu ai de gând să faci un scandal, mi-a spus.
— Nu. Tocmai de aceea suntem aici, într-o ședință oficială.
Roxana a prezentat situația financiară.
Scăderea marjelor, contractele pierdute și riscurile pentru anul următor erau evidente.
Doina a încercat să întrerupă prezentarea.
— Eu am condus compania asta zeci de ani!
— Și tocmai de aceea trebuie să discutăm rezultatele ultimilor ani, i-am răspuns.
Au urmat verificarea drepturilor de vot și prezentarea propunerilor de reorganizare.
Atunci Doina a descoperit ceea ce refuzase să înțeleagă.
Pachetul de acțiuni moștenit de mine de la Sebastian era în continuare în proprietatea mea. Mandatul de administrare acordat pentru anumite venituri destinate îngrijirii ei nu însemna că îi transferasem proprietatea asupra acțiunilor.
Mai mult, alți acționari erau nemulțumiți de pierderea contractelor și doreau schimbarea modului în care se luau deciziile.
Propunerea de reorganizare a conducerii a fost supusă votului și aprobată cu majoritatea necesară.
Doina și-a pierdut atribuțiile executive, dar și-a păstrat drepturile patrimoniale care îi reveneau legal.
Nu i-am luat banii pentru tratament.
Nu i-am retras îngrijitoarea.
Nu i-am cerut să părăsească locuința.
Am refuzat doar să mai accept ca ea să conducă afacerea prin amenințări și resentimente personale.
După ședință, Adrian m-a ajuns pe hol.
— Elena, trebuie să vorbim.
— Despre ce?
— Doina spune că nu mai poate dispune de banii pe care mi i-a promis.
Am rămas nemișcată.
— Deci despre asta era vorba?
Și-a coborât privirea.
— Nu este atât de simplu.
— Ba este foarte simplu, Adrian. Mi-ai spus că vrei să construim o familie. Apoi ai acceptat promisiunile unei femei care încerca să mă împiedice să plec. Acum te interesează doar dacă mai primești bani.
— Snow, te rog…
— Nu-mi mai spune așa.
Am trecut pe lângă el și am plecat.
În lunile următoare, Aurora Distribution a început negocierile cu grupul Mureșan. Au fost analizate contractele, datoriile și condițiile de refinanțare.
Nu s-a întâmplat nimic peste noapte.
Dar, pentru prima dată după mulți ani, compania avea un plan construit pe cifre și pe interese comerciale reale.
Eu mi-am închiriat un apartament mai mic, aproape de serviciu.
Nu am mai locuit cu Doina.
Îngrijitoarea a continuat să o ajute, iar cheltuielile necesare au rămas acoperite din resursele stabilite pentru întreținerea ei.
Uneori mă suna ca să-mi reproșeze că i-am distrus viața.
Alteori îmi spunea că Sebastian ar fi fost dezamăgit de mine.
Într-o zi i-am răspuns:
— Doina, l-am iubit pe fiul dumneavoastră. Și o parte din mine îl va iubi mereu. Dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi petrec restul vieții pedepsindu-mă pentru că el nu mai este.
Nu mi-a răspuns.
Am închis telefonul fără să mă simt vinovată.
Adrian a încercat să mă caute de câteva ori.
Mi-a trimis flori și mesaje în care spunea că făcuse o greșeală.
Nu i-am răspuns.
Nu mai aveam nevoie să aflu dacă mă iubise vreodată cu adevărat.
Văzusem suficient.
Într-o duminică dimineață, mi-am făcut o cafea și m-am așezat lângă fereastra noului meu apartament.
Era liniște.
Nimeni nu-mi cerea socoteală pentru ora la care mă trezisem.
Nimeni nu-mi spunea că sunt o văduvă care trebuie să trăiască doar pentru amintirea soțului.
Și nimeni nu-mi mai folosea bunătatea ca pe o obligație de a accepta orice.
M-am gândit la Sebastian.
La anii frumoși petrecuți împreună.
La tot ce construiserăm.
Și la promisiunea pe care mi-o făcusem după moartea lui: să nu uit niciodată că am fost iubită.
Multă vreme confundasem acea promisiune cu obligația de a rămâne în casa familiei Stoica și de a suporta orice umilință.
Dar iubirea pentru Sebastian nu avea nevoie de sacrificiul întregii mele vieți.
Nu știu dacă voi mai iubi vreodată pe cineva.
Nu știu dacă voi avea curajul să am din nou încredere într-un băr