Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei a rămas pe balcon aproape douăzeci de minute.
Îl vedeam prin geam cum vorbea la telefon, cu o mână în buzunar și cu cealaltă lipită de ureche. Din când în când își trecea palma peste frunte.
Când a intrat, avea obrajii roșii de frig.
— Am vorbit cu mama, mi-a spus.
Am ridicat privirea.
— Și?
— Este foarte supărată. Spune că ai umilit-o și că nu mai vrea să vină de Crăciun.
Am simțit un nod în gât.
— Și tu ce i-ai spus?
Andrei a tras aer în piept.
— Că nu este normal să gătești singură pentru nouă persoane. Că anul trecut ai muncit prea mult și că anul acesta trebuie să împărțim treburile.
L-am privit surprinsă.
— Chiar i-ai spus asta?
— Da. Și i-am spus că este și decizia mea.
Pentru prima dată în ziua aceea, am simțit că nu mai eram singură.
— Ce a răspuns?
— Că te-ai schimbat. Că înainte nu comentai atât. Și că eu am uitat cine m-a crescut.
Am zâmbit amar.
— Mă așteptam.
Andrei s-a așezat lângă mine.
— Elena, îmi pare rău pentru anul trecut.
Am rămas tăcută.
— Te-am văzut cât ai muncit. Știam că ești obosită. Dar când mama a început să critice mâncarea, am preferat să tac.
— Știu, Andrei. Tocmai asta m-a durut cel mai tare.
— Am crezut că, dacă nu intervin, evităm o ceartă.
— Dar cearta a rămas în mine. Eu am plâns în baie, iar voi ați continuat să mâncați.
A coborât privirea.
— Ai dreptate.
Nu i-am răspuns imediat.
Nu voiam o scuză spusă doar ca să încheiem discuția.
Voiam să văd că înțelege.
În seara aceea, telefonul meu a sunat din nou.
Era Ioana, sora lui Andrei.
— Elena, am vorbit cu mama.
Am oftat.
— Știu. Probabil ți-a spus că am distrus Crăciunul.
Ioana a râs.
— Cam așa ceva. Dar las-o să vorbească. Eu am altă propunere.
— Te ascult.
— Eu fac sarmalele. O oală mare, împreună cu soțul meu. Mama aduce cozonacul. Voi comandați friptura, iar Andrei se ocupă de cumpărături și de salata de boeuf.
Am rămas câteva secunde fără cuvinte.
— Ioana, nu vreau să te împovărez și pe tine.
— Elena, facem sarmale, nu construim o casă! Și soțul meu știe să amestece compoziția și să ruleze frunzele. Nu-mi cade mâna dacă mă ajută.
Am început să râd.
Era prima dată în ziua aceea.
— Și mama ta este de acord?
— Încă nu. Dar o să-i treacă. Și, sincer, dacă vrea sarmale făcute după rețeta ei, poate să-mi spună cum le face.
După ce am închis, i-am povestit lui Andrei.
A zâmbit.
— Vezi? Se rezolvă.
— Se rezolvă dacă fiecare face ceva, i-am răspuns. Nu dacă eu fac totul și ceilalți doar vin să mănânce.
A dat din cap.
— Am înțeles.
În zilele următoare, am început pregătirile.
Dar pentru prima dată după mulți ani, nu aveam o listă interminabilă de lucruri pe care trebuia să le fac singură.
Andrei a mers la cumpărături.
A comandat friptura de la restaurantul din cartier și a verificat ora la care trebuia ridicată.
Apoi s-a apucat de salata de boeuf.
În prima seară, a intrat în bucătărie cu un castron plin de cartofi fierți.
— Elena, morcovii trebuie tăiați la fel de mici ca și cartofii?
M-am uitat la el.
— Da.
— Și castraveții murați?
— Tot mici.
A oftat.
— Nu credeam că durează atât.
Am zâmbit.
— Acum înțelegi de ce anul trecut am stat până la trei dimineața?
A râs rușinat.
— Încep să înțeleg.
Copiii au venit și ei în bucătărie, curioși să vadă ce pregătește tata.
Andrei le-a dat câte o sarcină simplă, potrivită vârstei lor, iar eu i-am privit câteva minute din prag.
Nu era o scenă spectaculoasă.
Dar pentru mine însemna enorm.
În Ajun, bucătăria era curată înainte de ora zece seara.
Nu aveam ochii roșii de oboseală.
Nu mă durea spatele.
Și, pentru prima dată, am avut timp să stau lângă brad cu copiii, în loc să spăl tăvi până dimineața.
Andrei s-a așezat lângă mine.
— Este mai bine așa, nu?
— Mult mai bine.
Mi-a prins mâna.
— Trebuia să facem asta de mult.
În dimineața de Crăciun, Ioana a venit prima.
Ținea în brațe o oală mare cu sarmale.
Soțul ei aducea o pungă cu smântână și ardei iute.
— Am făcut aproape o sută! a anunțat ea veselă. Dacă nu ajung, anul viitor mai facem!
Am râs amândouă.
Puțin mai târziu a sosit Mariana.
Ținea două tăvi cu cozonac, învelite în prosoape curate.
A intrat cu buzele strânse și s-a uitat imediat spre masa pregătită.
— Bună ziua, am spus.
— Bună, Elena.
Mi-a întins cozonacii.
— I-am făcut azi-noapte. Să fie proaspeți.
— Mulțumesc. Arată foarte bine.
Nu mi-a răspuns.
A început să inspecteze masa.
A privit sarmalele.
Apoi salata de boeuf.
După aceea s-a uitat spre cutiile cu friptură aduse de Andrei.
— Măcar miroase bine, a murmurat.
Ioana mi-a făcut discret cu ochiul.
Am înțeles amândouă că acela era probabil cel mai apropiat lucru de un compliment pe care Mariana îl putea oferi.
Ne-am așezat la masă.
Pentru prima dată după mulți ani, eu nu mai alergam între bucătărie și sufragerie.
Nu mai verificam cuptorul din cinci în cinci minute.
Nu mă mai gândeam dacă sarmalele sunt suficient de calde sau dacă friptura trebuie scoasă.
Stăteam lângă familia mea.
Și mâncam.
Mariana a gustat sarmalele.
A mestecat încet.
Am simțit cum toată lumea așteaptă verdictul.
— Sunt bune, a spus în cele din urmă.
Ioana a zâmbit larg.
— Normal, mamă. Le-am făcut după rețeta ta!
— Eu pun puțin mai mult cimbru.
Ioana a ridicat din umeri.
— Atunci anul viitor vii să ne ajuți.
Mariana nu a mai comentat.
După câteva minute a întrebat cât costase friptura comandată.
Andrei i-a spus suma.
— Eu făceam de două ori mai multă din jumătate de bani!
Am simțit vechiul nod în stomac.
Dar înainte să apuc să spun ceva, Ioana a intervenit.
— Mamă, important este că avem destul pentru toată lumea. Și că nimeni nu a stat două zile la aragaz.
Mariana a pufnit, dar a continuat să mănânce.
Apoi a gustat salata de boeuf.
— Cam multă maioneză, a spus.
Andrei a lăsat furculița jos.
— Eu am făcut-o, mamă.
Mariana l-a privit surprinsă.
— Tu?
— Da. Eu.
— Păi, trebuia să o lași pe Elena…
— Nu, mamă. Anul acesta am împărțit treburile. Dacă nu-ți place salata mea, anul viitor o faci tu.
La masă s-a făcut liniște.
Am privit spre Andrei.
Nu ridicase vocea.
Nu o jignise pe mama lui.
Spusese doar ceva simplu și clar.
Dar pentru mine era mai important decât orice cadou de Crăciun.
Mariana s-a uitat lung la el.
Apoi și-a luat din nou furculița.
— Bine, bine. Am zis și eu.
Sub masă, i-am strâns mâna soțului meu.
El mi-a răspuns cu un zâmbet discret.
Restul mesei a trecut fără alte conflicte importante.
Copiii au povestit despre cadourile primite.
Ioana și soțul ei ne-au spus cum pregătiseră sarmalele.
Andrei a glumit că anul viitor va face o salată atât de bună, încât nimeni nu va mai avea ce critica.
Chiar și Mariana a zâmbit la un moment dat.
Nu devenise brusc o altă persoană.
Încă avea obiceiul să observe fiecare lucru care nu era făcut după regulile ei.
Dar, de data aceasta, nimeni nu mai considera că eu trebuia să tac și să accept orice.
După plecarea musafirilor, Andrei a început să strângă masa.
— Lasă, îl ajut eu, am spus din obișnuință.
S-a întors spre mine.
— Nu trebuie să faci totul. Du-te și stai cu copiii. Vin și eu imediat.
Am rămas câteva secunde nemișcată.
Apoi m-am dus în sufragerie.
Bradul era luminat.
Copiii desfăceau ultimele cadouri, iar pe covor erau împrăștiate panglici și hârtii colorate.
M-am așezat lângă ei.
Nu eram epuizată.
Nu mă durea spatele.
Și nu simțeam nevoia să mă ascund în baie ca să plâng.
După câteva minute, Andrei a venit cu două cești de ceai.
Mi-a întins una și s-a așezat lângă mine.
— Cum a fost Crăciunul anul acesta? m-a întrebat.
Am privit spre copii.
— Pentru prima dată după mult timp, am simțit că este și sărbătoarea mea.
Andrei m-a luat de mână.
— Îmi pare rău că a trebuit să ajungi la capătul răbdării ca să înțeleg.
— Important este să nu uităm până anul viitor.
A zâmbit.
— Nu uităm.
Nu știu dacă relația mea cu Mariana va deveni vreodată una apropiată.
Poate că vom continua să avem păreri diferite despre gospodărie, despre tradiții și despre felul în care trebuie organizate sărbătorile.
Dar am înțeles că nu trebuie să fim de acord în toate privințele ca să ne respectăm.
Și că o familie nu se destramă atunci când o femeie spune că nu mai poate face totul singură.
Dimpotrivă.
Uneori, abia atunci începe să funcționeze ca o familie.
Crăciunul nu înseamnă numai sarmale perfecte, friptură făcută în casă și mese încărcate.
Înseamnă și oamenii care stau în jurul mesei.
Iar dacă unul dintre ei este atât de obosit încât nu se mai poate bucura de sărbătoare, atunci poate că tradiția trebuie schimbată puțin.
Nu pentru că nu ne mai pasă de familie.
Ci tocmai pentru că ne pasă.
În anul acela nu am făcut eu sarmalele.
Dar am avut ceva ce îmi lipsise de mult.
Un Crăciun în care nu am mai fost doar femeia din bucătărie.
Am fost soție, mamă și musafir la propria mea masă.
Și, pentru prima dată, m-am bucurat de fiecare clipă.