Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — La mine, mamă Elena. Veniți să locuiți la mine.
Bătrâna m-a privit de parcă nu înțelesese cuvintele.
— Gabriela, ai și tu doi copii. Ai serviciu, ai cheltuieli. Nu pot să-ți mai fiu și eu povară.
— Nu sunteți o povară. Sunteți bunica lor. Și mama lui Mihai. Asta nu se schimbă fiindcă el nu mai este printre noi.
Elena a început să plângă.
— Dar casa? Aici mi-am crescut băieții…
— Nu renunțăm la ea. Mai întâi aflăm exact ce ați semnat.
În după-amiaza aceea am împachetat hainele, medicamentele și câteva fotografii de familie. N-am atins mobilierul și n-am luat nimic din lucrurile casei.
Când am ajuns la mine, copiii au alergat spre bunica lor. Cel mic i-a arătat imediat camera în care urma să doarmă.
— Bunico, poți să stai cât vrei!
Elena l-a îmbrățișat și a plâns din nou.
A doua zi am făcut o programare la un avocat din Ploiești. Am luat documentele medicale ale Elenei și am cerut o copie a contractului de donație.
Avocatul ne-a ascultat cu atenție.
— Nu vă pot promite că veți recupera casa. Dar trebuie verificat dacă doamna Elena a înțeles ce semnează și dacă și-a exprimat consimțământul în mod valabil.
A început să ne pună întrebări.
— Cine v-a dus la notar?
— Corina.
— Cine a pregătit documentele?
— Tot ea.
— Ați discutat singură cu notarul?
Elena a rămas pe gânduri.
— Nu-mi amintesc. Eram foarte slăbită atunci. Cu două săptămâni înainte fusesem internată.
Avocatul a notat totul.
— Vom verifica documentele și împrejurările semnării. Dacă există temeiuri legale, putem contesta donația.
Pentru prima dată după multe săptămâni, am văzut puțină speranță în ochii soacrei mele.
Trei zile mai târziu m-a sunat Corina.
— Ce-ai făcut, Gabriela? Am aflat că ai luat-o pe bătrână!
— Elena locuiește temporar la mine.
— Și cine ți-a dat voie să iei lucruri din casa mea?
— Am luat doar hainele, medicamentele și documentele ei personale.
Corina a tăcut câteva secunde.
— Ce documente?
Tonul ei mă făcu să înțeleg cât de mult o preocupa răspunsul.
— Lucrurile care îi aparțin Elenei.
— Dă-mi-o la telefon!
— Când va dori să vorbească cu tine, te va suna.
— O manipulezi împotriva mea!
Am zâmbit amar.
— Interesant că tocmai tu spui asta.
Mi-a închis telefonul.
Săptămâna următoare, cumpărătorii au venit să vadă proprietatea. Dar când au aflat că donația era contestată și că putea urma un proces, au decis să amâne orice înțelegere.
Corina a venit furioasă la poarta mea.
— Din cauza ta pierd cumpărătorul!
— Nu eu am convins o femeie vulnerabilă să-și doneze casa.
— Elena a semnat de bunăvoie!
Atunci soacra mea a apărut în prag.
— Corina, vreau să te întreb ceva.
Cumnata mea s-a întors.
— Spuneți, mamă.
— De ce mi-ai promis că voi putea rămâne în casa mea până mor, dacă aveai de gând s-o vinzi?
Corina a evitat să o privească.
— Situația mea financiară s-a schimbat.
— Și eu unde trebuia să mă duc?
— Gabriela putea să vă ia. Sau găseam un cămin.
Elena a început să tremure.
— Eu te-am primit în familia noastră ca pe o fiică. Și tu ai vrut să mă trimiți printre străini?
— Am doi copii de crescut!
— Și Gabriela are copii. Dar ea n-a întrebat niciodată cât valorează casa mea.
Corina n-a mai spus nimic. S-a întors și a plecat.
Procesul a durat multe luni.
Au fost analizate documentele medicale, tratamentul urmat de Elena și împrejurările în care fusese semnat contractul. Au fost audiați martori și administrate probe privind starea ei din perioada respectivă.
Avocatul ne-a explicat mereu că vulnerabilitatea și tratamentul medicamentos nu anulează automat un act notarial. Trebuia demonstrat că existase un viciu de consimțământ relevant juridic.
În tot acest timp, Elena a locuit la mine.
La început își cerea scuze pentru orice.
— Gabriela, am consumat prea multă apă.
Sau:
— Nu-mi mai cumpăra medicamente atât de scumpe.
Într-o seară m-am așezat lângă ea.
— Mamă Elena, când Mihai era bolnav, cine venea la noi cu mâncare?
— Eu…
— Cine stătea cu copiii când mergeam cu el la spital?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Tot eu.
— Atunci de ce credeți că acum trebuie să ținem socoteala fiecărui lucru pe care îl fac pentru dumneavoastră?
M-a îmbrățișat fără să răspundă.
După mai multe luni, instanța a admis cererea Elenei și a dispus desființarea donației, pe baza probelor administrate privind împrejurările încheierii actului.
Corina a contestat hotărârea. Au urmat alte luni de așteptare, până când soluția a rămas definitivă.
Casa revenea Elenei.
Când avocatul ne-a anunțat, soacra mea nu a râs și nu a strigat de bucurie.
A închis ochii și a șoptit:
— Dacă Sorin ar fi trăit, ce-ar fi spus despre toate astea?
I-am strâns mâna.
— Nu putem ști, mamă. Dar acum puteți să vă întoarceți acasă.
Primăvara următoare am reparat veranda, am văruit bucătăria și am plantat flori în curte. Elena s-a întors în casa ei, iar eu și copiii continuam să o vizităm aproape zilnic.
Într-o după-amiază m-a chemat în sufragerie. Pe masă erau câteva documente.
— Am fost la avocat, Gabriela.
Am privit-o surprinsă.
— De ce?
— Mi-am pus lucrurile în ordine. Am discutat cum să fie împărțită casa între nepoții mei, după ce nu voi mai fi.
— Nu trebuia să faceți asta pentru mine.
Elena a zâmbit.
— Știu. Tocmai de aceea am făcut-o. De data aceasta am citit tot, am primit explicații și am hotărât singură.
Au mai trecut câțiva ani.
Elena a rămas în casa în care își crescuse băieții. Când puterile au început să o părăsească, am revenit la vechea mea rutină: medicamente, mâncare, curățenie și ceaiul de seară.
Într-o zi m-a întrebat:
— Gabriela, de ce nu m-ai abandonat când ai aflat că îi dădusem Corinei casa?
Am zâmbit.
— Pentru că eu nu veneam la dumneavoastră pentru casă.
După moartea ei, am găsit într-un sertar o scrisoare.
Era pentru mine.
„Gabriela, am avut doi fii și am crezut că ei sunt toată familia pe care Dumnezeu mi-a dăruit-o. Dar tu mi-ai arătat că un copil poate veni în viața unui om și prin căsătorie. Când am crezut că pierdusem totul, tu mi-ai oferit un cămin. Când m-am simțit o povară, tu mi-ai amintit că iubirea nu se socotește în bani. Îți mulțumesc că m-ai ajutat să rămân acasă până la sfârșit. Cu dragoste, Mama.”
Am citit ultimul cuvânt de mai multe ori.
Nu scrisese „soacra ta”.
Scrisese „Mama”.
Și abia atunci am început să plâng.
Casa fusese salvată. Dar adevărata victorie nu fusese proprietatea recuperată.
Ci faptul că Elena își petrecuse ultimii ani știind că era iubită pentru ceea ce era, nu pentru ceea ce putea lăsa moștenire.