Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — La bancă, vă rog, i-am spus șoferului.
Bărbatul m-a privit prin oglinda retrovizoare, apoi a pornit fără să pună întrebări.
Pe tot drumul am ținut telefonul în mână. Trei mii de lei. Atât retrăsese Cristian din contul meu, în timp ce eu plecam umilită din aeroport.
Îi dădusem cardul cu câteva luni înainte, pentru situații de urgență. Îmi cumpăra medicamentele, îmi plătea uneori facturile și mă ajuta când nu puteam ieși din casă.
Avea codul PIN. Dar, mai ales, avea încrederea mea.
La bancă am cerut blocarea cardului și verificarea tranzacțiilor recente.
Când funcționara mi-a arătat extrasul, am rămas fără cuvinte.
Mai existau retrageri și plăți despre care nu știam nimic. Câteva sute de lei într-o zi, alte sume peste două săptămâni. Unele puteau fi cumpărături făcute pentru mine. Altele nu aveau nicio explicație.
Am cerut documentele disponibile, am schimbat parolele și am revocat accesul pe care nu mai doream să i-l ofer fiului meu.
Nu voiam să acuz pe nimeni înainte să verific totul. Dar nici nu mai eram dispusă să las lucrurile așa.
După ce am ieșit din bancă, am sunat-o pe Doina.
— Maria? Credeam că ești deja în avion!
— Nu mai plec în Antalya.
— Ce s-a întâmplat?
I-am povestit totul.
Doina a tăcut câteva secunde, apoi a izbucnit:
— Tu ai plătit treizeci și cinci de mii de lei, iar ei au luat-o pe mama Alinei în locul tău?
— Da.
— Și Cristian a râs?
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
— Asta m-a durut cel mai tare.
În zilele următoare am făcut ceva ce evitasem ani întregi. Am început să socotesc câți bani îi dădusem fiului meu.
Plătisem o parte din avansul apartamentului lui. Îl ajutasem cu două rate când rămăsese fără serviciu. Îi reparasem mașina. Îi achitasem facturi și îi dădusem bani pentru cumpărături.
De fiecare dată îmi spunea același lucru:
— Doar luna asta, mamă. Îți dau înapoi.
Dar lunile treceau, iar banii nu se întorceau.
Când am adunat sumele, am închis carnețelul. Nu suma mă durea cel mai mult, ci faptul că ajutorul meu devenise pentru Cristian ceva firesc, aproape obligatoriu.
Am mers și la un avocat.
Casa în care locuiam fusese cumpărată împreună cu soțul meu. După moartea lui, succesiunea fusese dezbătută, iar actele arătau clar că eu eram proprietara locuinței.
Cristian avea o cheie și câteva lucruri depozitate în garaj, dar nu locuia acolo.
Avocatul m-a ajutat să înțeleg ce puteam face legal pentru a-mi proteja bunurile și cum îmi puteam pune în ordine documentele succesorale.
Nu voiam să-mi pedepsesc fiul. Voiam doar să nu mai depindă nimeni de bunătatea mea ca de un drept câștigat.
În a treia zi de vacanță, Cristian mi-a trimis o fotografie.
El, Alina și Rodica stăteau pe plajă, zâmbind, cu băuturi colorate în față.
Sub fotografie scrisese:
„Vezi, mamă? Toată lumea este fericită. Nu mai fi supărată!”
O oră mai târziu, Alina mi-a trimis o altă fotografie, însoțită de mesajul:
„Antalya este superbă! Poate vii și tu data viitoare.”
Am privit mult timp ecranul.
Nu le părea rău.
Erau convinși că mă voi supăra câteva zile, apoi totul va reveni la normal.
Dar eu nu mai voiam să revin la normalul acela.
În a cincea zi mi-am cumpărat un bilet pentru Thassos, în Grecia.
Apoi am sunat-o pe Doina.
— Ce-ai zice să mergem împreună la mare?
— Noi două?
— Noi două. Fără să cerem voie nimănui.
Doina a început să râdă.
Două zile mai târziu stăteam pe o plajă frumoasă, cu picioarele în apă și cu costumul meu de baie roșu.
La început am încercat să-mi acopăr burta cu prosopul.
Doina m-a privit sever.
— Maria, ai șaizeci și șase de ani. Nu trebuie să ceri nimănui permisiunea să intri în mare!
Am lăsat prosopul jos.
Și pentru prima dată după foarte mulți ani m-am simțit cu adevărat liberă.
O săptămână după incidentul de la aeroport, Cristian și Alina s-au întors din Antalya.
Au venit direct la casa mea.
Doina revenise în țară cu o zi înaintea mea, fiindcă avea o programare medicală. Tocmai uda florile din curte când i-a văzut.
— Doina? a întrebat Cristian. Unde este mama?
Vecina mea i-a privit surprinsă.
— Nu v-a anunțat nimeni?
Alina și-a încrucișat brațele.
— Să ne anunțe ce?
— Maria este la mare. În Grecia.
Cristian a încremenit.
— Mama? În Grecia? Cu cine?
— Cu mine a plecat. Eu m-am întors ieri.
Alina a întrebat imediat:
— Dar cu ce bani?
Doina a privit-o lung.
— Cu banii ei, presupun.
Cristian a încercat apoi cheia de la intrare.
Nu a funcționat.
Schimbasem încuietorile înainte să plec, după ce verificasem că puteam face acest lucru fără să încalc drepturile altcuiva.
Fiul meu m-a sunat de peste douăzeci de ori.
I-am răspuns abia seara.
— Mamă, ce se întâmplă? De ce ai schimbat încuietorile?
— Pentru că este casa mea, Cristian.
— Dar am lucruri în garaj!
— Le vei putea lua când mă întorc. Stabilim o zi.
A tăcut, apoi a întrebat:
— Și de ce nu mai funcționează cardul?
— Pentru că l-am blocat. Și vreau să discutăm despre cei trei mii de lei retrași la aeroport.
— Am avut nevoie de bani în vacanță!
— Ai folosit banii mei în vacanța din care tocmai mă excluseseși?
— Mamă, sunt fiul tău!
Am închis ochii.
— Da, Cristian. Ești fiul meu. Dar asta nu înseamnă că ești proprietarul meu.
Când m-am întors din Grecia, i-am invitat pe amândoi să discutăm.
Am pus pe masă carnețelul cu sumele plătite de-a lungul anilor și extrasele bancare.
Cristian s-a uitat la ele, apoi la mine.
— Acum îmi scoți ochii pentru tot ce ai făcut pentru mine?
— Nu. Îți arăt de ce lucrurile trebuie să se schimbe.
Alina a pufnit.
— Tot scandalul acesta pentru un bilet de avion?
Am privit-o drept în ochi.
— Nu. Pentru că m-ai umilit în aeroport, deși vacanța era plătită din economiile mele. Iar soțul tău, fiul meu, a râs.
Cristian a coborât privirea.
— A fost o glumă, mamă.
— Eu n-am râs fiindcă gluma era bună. Am râs pentru că în clipa aceea am înțeles cât de mult v-am permis să profitați de mine.
Le-am spus clar că nu mai aveau acces la conturile mele, că nu le voi mai plăti facturile și că orice împrumut viitor va trebui discutat și consemnat.
Cristian urma să-mi restituie banii retrași fără acordul meu și să clarificăm celelalte tranzacții.
Fiul meu a început să plângă.
Mi-a fost îngrozitor de greu să-l privesc.
Îmi aminteam băiețelul de nouă ani care adormea cu capul în poala mea după moartea tatălui său.
O parte din mine voia să-l îmbrățișeze și să-i spună că rezolv eu totul.
Dar tocmai asta făcusem prea mult timp.
— Te iubesc, Cristian. Dar iubirea mea nu înseamnă că trebuie să accept orice.
Aproape două luni nu m-a sunat.
Apoi, într-o duminică, a apărut singur la ușă.
Ținea un plic cu bani.
— Nu sunt toți, mamă. Dar o să-ți dau restul treptat.
L-am privit fără să spun nimic.
— Îmi pare rău pentru aeroport, a continuat. Pentru că am râs. Și pentru că te-am lăsat să plătești o vacanță în care apoi am decis că nu meriți să vii.
Era prima dată când își cerea iertare fără să caute o scuză.
L-am lăsat să intre.
Nu pentru că uitasem, ci pentru că începea să înțeleagă.
Șase luni mai târziu, am înrămat fotografia făcută de Doina pe plaja din Thassos.
Eu, în costumul roșu, cu părul ud și cu picioarele în mare.
Cristian a privit-o și a zâmbit.
— Mamă, pari fericită.
— Eram, fiule.
— Poate mergem cândva împreună.
Am zâmbit și eu.
— Poate. Dar fiecare își plătește biletul.
De data aceasta am râs amândoi.
La șaizeci și șase de ani am înțeles că pot să-mi iubesc copilul fără să-i dau dreptul să-mi cheltuiască economiile, să-mi folosească locuința după bunul plac sau să mă umilească.
Muncisem o viață întreagă pentru banii aceia. Și aveam dreptul să mă bucur de ei.
Nu am ajuns în Antalya, dar am văzut marea. Iar când am intrat în apă, purtând costumul roșu de care îmi fusese rușine, am simțit că îmi recâștigasem ceva mult mai important decât o vacanță.
Demnitatea.