Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Daniela a rămas cu gura întredeschisă. Nu se așteptase ca Paraschiva să aducă vorba despre sarmalele aruncate în curte.
— Mamă, iar începem cu prostia aia? a întrebat, încercând să râdă. A fost doar o oală de mâncare!
Paraschiva și-a îndreptat spatele.
— Pentru tine au fost niște sarmale. Pentru mine au fost patru ore din munca Elenei. Și mâncarea pe care mi-a adus-o fiindcă știe că nu mai pot sta mult la aragaz.
— V-am spus că eu și Florin putem să vă cumpărăm mâncare!
— Daniela, de câte ori ai venit anul acesta să-mi aduci o ciorbă?
Cumnata mea a clipit surprinsă.
— Ce legătură are asta cu notarul?
— Are mai multă legătură decât crezi.
Am intervenit înainte ca discuția să se transforme într-o ceartă.
— Mamă Paraschiva, nu trebuie să vă supărați pentru mine.
Bătrâna s-a întors spre mine.
— Elena, tu ai tăcut destul. Lasă-mă și pe mine să spun ce am pe suflet.
Daniela și-a încrucișat brațele.
— Foarte bine! Spuneți! Dar sper că nu vă gândiți să-i lăsați ei casa doar pentru că vă aduce mâncare.
Paraschiva a privit-o lung.
— Casa asta am construit-o împreună cu bărbatul meu. Am crescut doi băieți aici. Și până în ziua în care închid ochii vreau să pot hotărî singură ce fac cu ea.
— Florin este fiul cel mare!
— Și Marian este fiul meu. Nu l-am iubit mai puțin fiindcă s-a născut al doilea.
Daniela s-a înroșit.
— Atunci spuneți-mi ce vreți să faceți la notar!
— Vreau să-mi pun actele în ordine. Restul vei afla când voi considera eu.
Cumnata mea a plecat trântind poarta.
În seara aceea i-am povestit lui Marian tot ce se întâmplase. Soțul meu a rămas pe gânduri, apoi m-a întrebat:
— Elena, tu i-ai sugerat mamei ceva despre casă?
M-a durut întrebarea.
— Nu, Marian. Nici măcar nu știu ce vrea să facă.
El mi-a luat mâna.
— Iartă-mă. Nu trebuia să te întreb așa. Știu cât ai muncit pentru mama.
A doua zi am găsit un notar dispus să se deplaseze la domiciliul Paraschivei. I-am transmis datele de contact și am lăsat-o să discute direct cu el.
— Nu vreau să fiu de față când vorbiți despre avere, i-am spus.
Paraschiva a zâmbit.
— Tocmai de aceea am încredere în tine, mamă.
Notarul a venit peste câteva zile. A discutat separat cu bătrâna, i-a explicat opțiunile legale și a verificat documentele proprietății.
După plecarea lui, Paraschiva m-a chemat în bucătărie.
— Elena, am hotărât ce vreau să fac. Dar înainte trebuie să vorbesc cu băieții mei.
În duminica următoare, Marian și Florin au venit la casa părintească. Daniela l-a însoțit pe Florin, deși Paraschiva îi chemase doar pe cei doi fii.
Ne-am așezat cu toții la masa din sufragerie.
— V-am chemat pentru că nu vreau să vă certați după moartea mea, a început bătrâna.
Florin a dat din cap.
— Mamă, noi nu vrem decât să fie totul în regulă.
Daniela l-a întrerupt:
— Și să respectăm faptul că Florin este cel mare!
Paraschiva a ridicat mâna.
— Daniela, te rog să mă lași să termin.
Apoi s-a întors spre fiii ei.
— Vreau să fac un testament. Notarul mi-a explicat că există drepturi succesorale care trebuie respectate. Nu pot și nici nu vreau să mă prefac că am un singur copil.
Florin și Marian au ascultat în tăcere.
— Dar mai vreau ceva. Vreau ca Elena să aibă siguranța că nu va fi alungată de aici dacă va avea nevoie să locuiască în această casă.
Daniela a sărit de pe scaun.
— Știam eu! Pentru asta v-a adus mâncare!
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Daniela, eu am casa mea. Nu am cerut nimic!
— Atunci de ce îți lasă dreptul să stai aici?
Paraschiva a lovit ușor masa cu palma.
— Pentru că așa vreau eu! Și pentru că femeia asta m-a îngrijit ani întregi fără să-mi ceară un leu!
Florin s-a întors spre soția lui.
— Daniela, ajunge.
— Tu nu vezi că ne ia casa?
— Nu ne ia nimeni nimic. Mama este în viață, iar casa este a ei.
Era prima dată când îl auzeam pe Florin vorbind astfel.
Paraschiva a continuat:
— Notarul mă va ajuta să stabilesc ce pot lăsa prin testament și cum poate fi protejată Elena, fără să încalc drepturile copiilor mei. Dar vreau să înțelegeți un lucru: nu am de gând să-mi petrec bătrânețea ascultând certuri despre cine va primi pereții casei.
Marian și-a coborât privirea.
— Mamă, noi vrem doar să fii bine.
— Atunci purtați-vă ca atare.
Daniela a plecat înainte să terminăm discuția. Florin a rămas.
După câteva minute, s-a apropiat de mine.
— Elena, îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat cu sarmalele. Ar fi trebuit să intervin atunci.
Am dat încet din cap.
— Nu pentru mine trebuia să intervii, Florin. Pentru mama voastră. Ea a văzut totul.
A privit spre Paraschiva, care strângea ceștile de pe masă.
— Ai dreptate.
În lunile următoare, Florin a început să vină mai des. Uneori îi aducea mamei cumpărături. Alteori o ducea la medic sau repara câte ceva prin gospodărie.
Nu a devenit peste noapte fiul perfect, dar încerca să recupereze timpul pierdut.
Daniela, în schimb, a refuzat o vreme să mai vină.
Spunea că Paraschiva fusese manipulată și că eu urmăream averea familiei.
Nu m-am certat cu ea. Am continuat să-mi văd de treabă.
Într-o dimineață, soacra mea m-a găsit în grădină, legând roșiile de araci.
— Elena, vino puțin.
M-am apropiat.
— Ce este, mamă?
Mi-a întins o copie a unui document.
— Am terminat cu actele. Testamentul este făcut. Și am stabilit cu notarul, în limitele legii, cum vreau să fie protejat dreptul tău de a locui aici dacă vei avea vreodată nevoie.
Am privit hârtia, apoi pe ea.
— Mamă Paraschiva, nu trebuia…
— Știu că nu trebuia. Dar am vrut.
Mi-au dat lacrimile.
— Eu n-am venit niciodată aici pentru moștenire.
Bătrâna m-a mângâiat pe obraz.
— Tocmai de aceea vreau să știi că ai întotdeauna un loc la mine acasă.
Au trecut câteva luni.
Într-o duminică, Daniela a venit din nou, de data aceasta împreună cu Florin. Avea în mâini o pungă cu fructe și o cutie cu prăjituri.
Paraschiva a privit-o surprinsă.
— Ce-i cu toate astea?
Daniela a lăsat cumpărăturile pe masă.
— M-am gândit să vă aduc ceva.
Apoi s-a întors spre mine.
— Elena, îmi pare rău pentru oala cu sarmale.
Nu știam dacă îi părea rău pentru gest sau pentru consecințele lui. Dar am ales să-i răspund liniștit.
— Nu mie trebuie să-mi demonstrezi ceva. Mama Paraschiva are nevoie de familie, nu de certuri.
Daniela a încuviințat.
Nu am devenit prietene. Nici nu am uitat ce se întâmplase. Dar măcar nu ne-am mai certat în fața bătrânei.
În seara aceea, după ce musafirii au plecat, Paraschiva m-a chemat pe verandă.
— Elena, mai ții minte sarmalele pe care le-a aruncat Daniela?
Am zâmbit trist.
— Cum să nu?
— Mie nu mi-a părut rău doar de mâncare. Mi-a părut rău că cineva putea să arunce atât de ușor munca unui om care îmi făcea bine.
A privit spre grădina din fața casei.
— Știi ce am înțeles la bătrânețe? Că nu cel care vorbește cel mai mult despre familie este și cel care îți rămâne aproape.
I-am luat mâna.
— Eu o să vin și mâine, mamă. Vă fac ciorba aceea de găină care vă place.
Paraschiva a început să râdă.
— Bine, mamă. Dar mâine mâncăm în bucătărie, nu mai lăsăm nimic prin curte!
Am râs amândouă.
Și atunci am înțeles că adevărata moștenire pe care mi-o lăsa soacra mea nu era casa, terenul sau vreun document făcut la notar.
Era încrederea unei femei care știa că, indiferent ce se va întâmpla cu averea ei, nu va fi abandonată.
Pentru că o familie nu se măsoară în metri pătrați și nici în numărul de camere pe care le vei moșteni.
Se vede în cine îți aduce o farfurie de mâncare atunci când nu mai poți găti singur. Și, mai ales, în cine rămâne lângă tine când nu mai ai nimic de oferit în schimb.