Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am ieșit din casa Marioarei fără să mă uit înapoi. Cătălin mergea lângă mine, cu chipul încordat. În urma noastră se auzea vocea soacrei mele, care încă striga că îi stricasem sărbătoarea.
Am mers direct la căsuța noastră, aflată la câteva străzi distanță. Nu mai locuiserăm acolo de opt ani. În curte crescuseră buruieni, iar în camere mirosea a închis.
Am descuiat ușa și am intrat.
— Aici o să stăm? m-a întrebat Cătălin.
— Aici. Este casa noastră. Nu trebuie să cerem nimănui voie să locuim în ea.
Soțul meu s-a așezat pe un scaun și și-a acoperit fața cu palmele.
— Ioana, îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că am lăsat lucrurile să ajungă atât de departe. Opt ani ai muncit pentru mama, iar eu am considerat că este normal.
M-am așezat lângă el.
— Nu mă doare că i-a dat casa fratelui tău. Este proprietatea ei. Mă doare că m-a tratat ca pe o servitoare și că niciodată nu a văzut cât am făcut pentru ea.
Cătălin mi-a strâns mâna.
— De acum înainte, nu mai locuim acolo.
În seara aceea am mâncat pâine cu brânză, la o masă veche, într-o bucătărie care avea nevoie de curățenie.
Dar pentru prima dată după mulți ani am mâncat liniștită.
A doua zi am început să punem casa în ordine. Cătălin a reparat instalația de apă, iar eu am spălat ferestrele și am aerisit camerele.
Nu era o casă mare sau frumoasă ca a Marioarei. Dar era a noastră.
Telefonul a sunat de mai multe ori. Marioara.
Nu am răspuns.
În a treia zi, însă, m-a sunat din nou. De data aceasta am răspuns.
— Ioana… poți să vii puțin?
Vocea îi tremura.
— Ce s-a întâmplat?
— Nu mă simt bine. Nu am mâncat nimic cald de două zile.
Am rămas tăcută.
— Dar Ramona? am întrebat.
La celălalt capăt s-a auzit un suspin.
— A plecat la București.
— Și fiul dumneavoastră cel mic?
— A plecat și el. Au spus că au serviciu.
Am închis ochii.
— Mamă Marioara, ați încercat să-i sunați?
— Da. Ramona mi-a spus să-mi comand mâncare.
A început să plângă.
— Ioana, eu nu știu să fac asta de pe telefon. Și nici nu pot sta prea mult în picioare.
Mi s-a făcut milă de ea. Dar mi-am amintit imediat de vorbele rostite la masa de Paște.
„Tu ești bună la gătit și la spălat. Ramona merită mai mult.”
— O să vorbesc cu Cătălin și vedem cum vă putem ajuta, i-am răspuns.
— Nu poți să vii tu? Măcar să-mi faci o ciorbă?
— Nu astăzi. Dar nu vă lăsăm fără ajutor.
Am închis telefonul și am rămas câteva clipe nemișcată.
Seara, Cătălin l-a sunat pe fratele lui.
— Mama are nevoie de ajutor. Voi ce aveți de gând să faceți?
Răspunsul l-a lăsat fără cuvinte.
— Noi lucrăm, Cătălin. Nu putem veni de la București de fiecare dată când mama are nevoie de ceva.
— Dar casa ați acceptat-o!
— Ce legătură are casa? Mama a vrut să ne-o dea.
Atunci s-a auzit vocea Ramonei, în fundal.
— Spune-i să nu mai exagereze! Noi n-am promis că devenim îngrijitori!
Cătălin a închis telefonul.
— Ai auzit? m-a întrebat.
Am dat din cap.
— Exact asta încercam să-ți spun de opt ani. Unii au fost apreciați pentru cadouri, iar alții au fost folosiți pentru muncă.
În weekend am mers împreună la Marioara.
Am găsit-o în bucătărie, lângă o chiuvetă plină cu vase. Pe masă erau câteva felii de pâine și o cutie de brânză.
— Ioana! a exclamat când m-a văzut. Ai venit!
Am așezat pe masă o sacoșă cu alimente.
— V-am adus câteva lucruri. Dar trebuie să discutăm.
Marioara s-a așezat încet.
— Știu că ești supărată.
— Nu mai este vorba doar despre supărare. Nu mă întorc să locuiesc aici și nu mai pot avea grijă singură de toată gospodăria.
Soacra mea a început să plângă.
— Dar eu ce mă fac?
Cătălin s-a apropiat.
— Mamă, ai doi fii. Nu doar pe mine. Trebuie să găsim o soluție împreună.
— Fratele tău spune că nu poate veni.
— Atunci poate contribui la plata unei persoane care să te ajute.
Marioara a coborât privirea.
— Ramona mi-a spus că vor să închirieze casa când nu voi mai locui aici.
Am rămas surprinsă.
— Cum adică?
— Au zis că este prea mare pentru mine. Că ar trebui să mă mut într-un apartament mai mic sau într-un cămin.
Cătălin s-a încruntat.
— Mamă, când ai făcut donația, ai păstrat vreun drept de locuire?
— Nu știu, mamă. Am semnat ce mi-au dat la notar.
Am privit-o pe femeia care, cu numai câteva zile înainte, se lăudase că își aranjase viitorul.
Acum nu mai părea deloc sigură pe ea.
— Trebuie să verificați actele, i-am spus. Nu presupuneți că puteți fi mutată din casă doar pentru că ați făcut donația.
Cătălin a promis că o va însoți la un avocat pentru a verifica documentele și drepturile pe care le avea.
În zilele următoare am găsit o femeie din sat care putea veni câteva ore pe zi să o ajute pe Marioara cu mâncarea și curățenia.
Costurile urmau să fie discutate și împărțite între cei doi fii.
Eu nu m-am opus să o vizitez.
Dar nu am mai acceptat să fiu singura persoană responsabilă pentru întreaga gospodărie.
După două săptămâni, Marioara a venit la noi, însoțită de Cătălin.
A intrat în bucătăria noastră mică și a privit în jur.
— Ați făcut frumos aici, a spus încet.
— Mai avem multe de reparat, i-am răspuns.
S-a așezat la masă.
— Ioana, vreau să-ți spun ceva.
Am rămas lângă aragaz.
— Te ascult.
— Am fost nedreaptă cu tine.
Nu am răspuns.
— Opt ani mi-ai gătit, mi-ai spălat, mi-ai cumpărat medicamentele. Iar eu am considerat că așa trebuie să faci, pentru că ești nora mea.
Și-a șters ochii.
— Ramona venea cu un parfum și o lăudam o lună. Tu munceai în fiecare zi și nici măcar nu-ți mulțumeam.
Mi s-a pus un nod în gât.
— De ce, mamă Marioara?
A rămas câteva clipe tăcută.
— Pentru că m-am obișnuit cu binele pe care mi-l făceai. Și am început să cred că mi se cuvine.
Am simțit că îmi dau lacrimile.
— Eu nu v-am cerut niciodată casa.
— Știu, Ioana. Și îmi pare rău că te-am făcut să crezi că munca ta valorează mai puțin decât un cadou scump.
Am tras un scaun și m-am așezat lângă ea.
— Vă iert. Dar nu mă mai mut înapoi.
Marioara a dat încet din cap.
— Înțeleg.
Au trecut câteva luni.
Eu și Cătălin ne-am reparat casa, am pus flori în curte și am început să ne bucurăm de serile noastre liniștite.
Marioara a continuat să locuiască în casa ei, după ce documentele au fost verificate și s-a clarificat situația dreptului ei de folosință. Îngrijirea ei a fost organizată cu ajutorul femeii din sat și al celor doi fii.
Ramona nu a devenit brusc o noră grijulie. Venea în continuare rar, iar relația dintre ea și Marioara rămăsese rece.
Dar eu nu mai simțeam nevoia să demonstrez nimănui că sunt o femeie bună.
Într-o duminică, soacra mea a venit la prânz.
Pregătisem o ciorbă simplă și o tavă de cartofi la cuptor.
Când am pus farfuria în fața ei, Marioara m-a privit și a spus:
— Mulțumesc, Ioana.
Două cuvinte.
Atât.
Dar în opt ani le auzisem atât de rar, încât pentru o clipă am rămas nemișcată.
Am zâmbit.
— Cu drag, mamă Marioara.
Atunci am înțeles că nu casa fusese cea mai mare problemă.
Ci faptul că, ani întregi, munca mea devenise invizibilă pentru oamenii care beneficiau de ea.
Și că uneori trebuie să pleci de la o masă la care ai gătit pentru toți, ca ceilalți să înțeleagă că și tu meriți un loc la ea.