Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Elena, cred că tânărul din fotografie este fiul meu.
Am rămas cu telefonul în mână, fără să înțeleg ce tocmai auzisem.
— Fiul tău? Mihai, noi suntem căsătoriți de șaisprezece ani!
— Știu. Dar Andrei are douăzeci și doi de ani. S-a născut înainte să te cunosc.
M-am așezat încet pe scaun. Tânărul din fotografie avea ochii lui Mihai. Același zâmbet puțin strâmb. Acum asemănarea avea o explicație.
— Și de ce aflu abia astăzi?
Soțul meu și-a frecat fruntea.
— Pentru că nici eu nu știam că există. Am aflat acum câteva săptămâni.
Mi-a povestit despre Daniela, o femeie cu care avusese o relație înainte să se mute la Ploiești. Se despărțiseră când el plecase pentru un serviciu mai bun.
La scurt timp, Daniela descoperise că era însărcinată. Încercase să-l contacteze, dar numărul lui vechi nu mai funcționa. Până la urmă îl crescuse singură pe Andrei.
— Acum câteva săptămâni am primit un e-mail, a continuat Mihai. Era de la un tânăr care spunea că este fiul meu. Mi-a povestit despre Daniela și mi-a trimis fotografii.
— Și tu ai plecat la pescuit ca să-l întâlnești?
A încuviințat.
— Ne-am văzut sâmbătă, la motelul acela de lângă Brașov. Am vorbit ore întregi. Mi-a arătat fotografii din copilărie. Avea poze de la școală, de la aniversări, din vacanțe.
Vocea i s-a frânt.
— Elena, m-am uitat la el și parcă mă vedeam pe mine la douăzeci și doi de ani.
Am privit fotografia de pe telefon.
— Și ce s-a întâmplat? De ce te-ai întors atât de speriat?
Mihai și-a coborât privirea.
— M-a întrebat despre familia mea. I-am spus că sunt căsătorit. Apoi m-a întrebat dacă tu știi de el.
Am înțeles imediat.
— I-ai spus că nu.
— Da.
— Și cum a reacționat?
— M-a întrebat dacă aveam de gând să-ți spun vreodată.
Mihai a făcut o pauză.
— I-am spus că am nevoie de timp.
Am închis ochii.
— Doamne, Mihai…
— Atunci mi-a spus ceva ce n-o să uit niciodată. Că a petrecut douăzeci și doi de ani întrebându-se dacă tatăl lui l-ar fi vrut. Iar acum, când mă găsise, descoperea că îmi era rușine să vorbesc despre el.
Andrei plecase supărat. Mai târziu îi trimisese un mesaj în care spunea că regretă întâlnirea.
Mihai se cazase la motel, dar nu reușise să doarmă. La 2:48 dimineața plecase spre adresa tânărului, sperând să-l găsească și să-i explice.
Nu îi răspunsese nimeni.
— Dar fotografia cine a făcut-o? am întrebat.
— O angajată a motelului. Andrei a rugat-o să ne fotografieze înainte să ne certăm.
Am rămas câteva clipe tăcută.
Apoi mi-am amintit.
— Mihai, Andrei a venit la noi acasă sâmbătă!
Soțul meu a dat din cap.
— Știu. Mi-a povestit. Îi dădusem adresa înainte să ne întâlnim. A vrut să vadă unde locuiesc.
Mi-am amintit tânărul care stătuse la poartă, întrebând de Mihai. Felul în care privise peste umărul meu, spre interiorul casei.
Probabil încercase să-și imagineze cum ar fi fost să crească acolo, alături de tatăl lui.
— Și de ce nu mi-ai spus când te-ai întors?
— Mi-a fost frică.
— De mine?
— De faptul că viața noastră se va schimba.
L-am privit cu tristețe.
— Mihai, viața noastră deja se schimbase. Doar că eu eram singura care nu știa de ce.
A început să plângă.
Atunci i-am pus întrebarea care mă frământase toată săptămâna.
— De ce dormeai încălțat? Și de ce țineai cheile sub pernă?
Mihai și-a șters ochii.
— Pentru că îl așteptam.
Am rămas nemișcată.
— După ce ne-am certat, Andrei mi-a scris că poate va veni la noi. Nu știa când. Voia să vadă dacă într-adevăr îl doresc în viața mea.
— Și tu?
— I-am spus să vină. Dar l-am rugat să mă anunțe înainte să bată la ușă, fiindcă tu nu știai nimic.
Am simțit un nod în gât.
— L-ai făcut din nou să se simtă ascuns.
— Știu. Și apoi n-a mai răspuns.
Mihai a privit spre fereastră.
— În fiecare noapte mă gândeam că poate apare. Dormeam încălțat ca să pot ieși imediat. Țineam cheile aproape în caz că voia să mergem undeva să vorbim.
— Iar joi, la trei dimineața?
— Îmi scrisese că se gândește să vină. Am ieșit să-l aștept. Mi-era teamă că va ajunge, nu mă va găsi și va pleca pentru totdeauna.
Mi-au dat lacrimile.
— Mihai, nu poți recupera douăzeci și doi de ani dormind încălțat.
Și-a acoperit fața.
— Am ratat primii lui pași. Prima zi de școală. Toate aniversările. Nici măcar nu știam că există.
M-am apropiat de el.
— Nu este vina ta că nu ai știut. Dar acum știi. Și trebuie să încetezi să-l tratezi ca pe un secret.
În după-amiaza aceea am discutat mult despre căsnicia noastră. I-am spus că nu mă supăra existența lui Andrei, ci faptul că mă mințise și hotărâse singur cum voi reacționa.
Mihai și-a cerut iertare.
Apoi, la rugămintea mea, i-a scris tânărului un mesaj sincer. I-a spus că acum cunosc adevărul și că nu mai trebuie să se ascundă de nimeni.
Andrei nu a răspuns în seara aceea.
Nici a doua zi dimineață.
Mihai își verifica telefonul din câteva minute în câteva minute.
— Cred că l-am pierdut, mi-a spus.
— Dă-i timp. L-ai rănit.
În după-amiaza următoare, Andrei l-a sunat.
Au vorbit aproape douăzeci de minute.
Când Mihai a închis, avea lacrimi în ochi.
— A acceptat să ne întâlnim din nou.
Apoi a adăugat:
— Dar crede că tu ești supărată pe el.
Am cerut numărul tânărului și i-am trimis un mesaj.
„Andrei, sunt Elena. Îmi amintesc ziua în care ai venit la poarta noastră. Dacă aș fi știut cine ești, te-aș fi invitat înăuntru. Nu ai nicio vină pentru ce s-a întâmplat. Mi-ar face plăcere să te cunosc.”
Mi-a răspuns după aproape o oră.
„Mulțumesc. Nu eram sigur că m-ai primi.”
Am citit mesajul de două ori.
Un tânăr care crescuse fără tată se temea acum că nu avea loc nici în familia pe care abia o descoperise.
Duminică ne-am întâlnit într-o cafenea din Ploiești.
Andrei era deja acolo. Când ne-a văzut, s-a ridicat imediat.
De aproape, asemănarea cu Mihai era și mai izbitoare.
Am vorbit despre serviciul lui, despre planurile de viitor și despre mama lui, Daniela.
La un moment dat, Mihai l-a întrebat:
— De ce mi-ai trimis fotografia de la motel?
Andrei și-a coborât privirea.
— Pentru că în poza aceea păreai fericit că m-ai cunoscut. Și nu înțelegeam de ce, câteva minute mai târziu, trebuia să rămân un secret.
Mihai a întins mâna peste masă.
— Îmi pare rău. Mi-a fost frică să nu-mi pierd familia, dar te-am făcut să crezi că nu te vreau.
Andrei a început să plângă.
— Eu n-am venit să stric familia nimănui. Am vrut doar să-mi cunosc tatăl.
— Știu, i-am spus. Și ai dreptul să faci asta.
Am stat aproape două ore împreună.
La plecare, Andrei a acceptat să se întâlnească din nou cu Mihai în weekendul următor.
În fața cafenelei, cei doi s-au îmbrățișat pentru prima dată.
Nu a fost o îmbrățișare perfectă. Erau doi oameni care abia învățau să se cunoască.
Dar era un început.
În seara aceea, Mihai și cu mine am discutat din nou despre încredere. I-am spus că îi voi susține relația cu Andrei, dar că nu voi accepta să fiu exclusă din lucrurile importante ale familiei noastre.
A înțeles.
Când ne-am pregătit de culcare, Mihai s-a așezat pe marginea patului.
Pentru prima dată după o săptămână, și-a dezlegat adidașii.
I-a așezat lângă ușă.
Apoi a scos cheile mașinii din buzunar și le-a pus pe noptieră.
— Nu mai trebuie să-l aștept afară, a spus încet.
— Nu, Mihai. Acum știe că poate veni.
În sâmbăta următoare, soțul meu s-a trezit devreme. S-a îmbrăcat, și-a încălțat aceiași adidași și a luat cheile.
— Unde mergi? l-am întrebat, deși știam răspunsul.
A zâmbit.
— La micul dejun cu Andrei.
L-am privit ieșind pe ușă.
O săptămână întreagă crezusem că soțul meu se pregătea să fugă de mine.
Dar adevărul era că se temea să nu piardă un fiu pe care abia îl descoperise.
Și pentru prima dată nu mai aștepta în întuneric, sperând că băiatul va apărea.
Mergea el însuși să-l întâlnească.