Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mihaela, pune imediat documentele înapoi în geantă! a poruncit Veta.
Cumnata mea nici măcar nu s-a clintit.
— Nu, mamă. Sorin a avut grijă de tine până în ultima clipă, iar tu îți umilești nora la pomenirea lui. Ajunge!
În curte se făcuse liniște. Rudele priveau când spre Mihaela, când spre soacra mea.
— Ce documente sunt acelea? am întrebat.
Mihaela s-a apropiat și mi-a întins prima hârtie.
— Elena, fratele meu a achitat o datorie importantă a mamei înainte să moară. Iar ea ți-a ascuns asta.
Am privit documentul. Era o dovadă de plată, emisă cu câteva luni înainte de moartea lui Sorin.
Suma m-a făcut să încremenesc.
— Douăzeci și opt de mii de lei?
Mihaela a încuviințat.
— Mama avea restanțe la un împrumut. Dacă nu plătea, risca să ajungă într-o situație foarte grea. Sorin a achitat datoria din economiile lui.
M-am uitat spre Veta.
— De ce nu mi-a spus nimeni?
Soacra și-a încrucișat brațele.
— Erau banii fiului meu! Nu trebuia să-ți dea ție socoteală!
Am simțit că mi se strânge pieptul. În ultimele luni de boală, Sorin îmi spusese de câteva ori că economiile noastre se împuținaseră. Crezusem că toate cheltuielile fuseseră pentru tratamente.
— Și tu de unde ai documentele? am întrebat-o pe Mihaela.
— Sorin mi le-a dat când încă putea să umble. M-a rugat să le păstrez, în caz că mama va pretinde vreodată că îi datorați bani.
Veta a lovit masa.
— Minciuni! Eu nu i-am cerut nimic Elenei!
Mihaela a scos a doua hârtie.
— Ba da, mamă. Acum trei zile mi-ai spus că, după parastas, îi vei cere Elenei să-ți restituie banii pe care pretinzi că i-ai împrumutat lui Sorin.
Am rămas fără cuvinte.
— Ce bani?
Soacra a evitat să mă privească.
— Sorin a locuit în casa mea când era tânăr. L-am ajutat toată viața. Nu crezi că am și eu dreptul să primesc ceva înapoi?
Mihaela a clătinat din cap.
— Asta nu este o datorie, mamă. Și știi foarte bine că Sorin ți-a plătit împrumutul acela fără să-ți ceară vreodată banii înapoi.
Preotul, care ascultase în tăcere, a intervenit.
— Doamnă Veta, astăzi ar trebui să ne amintim de Sorin cu dragoste, nu să transformăm pomenirea lui într-o ceartă pentru bani.
Soacra și-a coborât privirea, dar nu a răspuns.
Eu încă țineam documentele în mână.
Mi-am amintit de o seară din ultimele luni ale lui Sorin. Îl găsisem privind extrasul bancar, cu ochii obosiți.
— S-a întâmplat ceva? îl întrebasem.
— Nu, Elena. Am rezolvat o problemă a mamei. Nu vreau să te împovărez și pe tine.
Atunci nu insistasem. Avea destule griji cu boala.
Acum înțelegeam.
— Doamnă Veta, Sorin v-a ajutat cu douăzeci și opt de mii de lei, iar dumneavoastră îmi spuneți că nu merit nici măcar să stau la masa lui?
Soacra a ridicat bărbia.
— Era fiul meu! Avea datoria să mă ajute!
Am simțit cum mi se umezesc ochii.
— Și eu am fost soția lui. L-am îngrijit până în ultima zi. Nu v-am cerut nimic pentru asta. Dar nici nu voi accepta să fiu tratată ca o străină.
O femeie în vârstă, vecină cu Veta de mulți ani, s-a ridicat de la masă.
— Veto, fata asta a stat lângă Sorin când abia mai putea respira. Am văzut-o cum venea de la spital și pleca iar dimineața. Nu e drept ce faci.
Un alt invitat a încuviințat.
Veta s-a uitat în jur, surprinsă că nimeni nu îi mai ținea partea.
— Acum toți sunteți împotriva mea?
Mihaela a răspuns:
— Nu suntem împotriva ta, mamă. Dar nu putem să te lăsăm să o pedepsești pe Elena pentru că Sorin nu mai este aici să o apere.
Atunci am pus documentele pe masă.
— Vreau să fie limpede un lucru. Nu am venit aici pentru bani și nici pentru pachete. Am venit să-mi pomenesc soțul.
M-am întors spre preot.
— Părinte, vă mulțumesc că m-ați ascultat. Dar eu nu mai pot rămâne.
Mihaela m-a prins de braț.
— Elena, te rog, nu pleca din cauza mamei.
Am privit-o cu tristețe.
— Nu plec pentru că mi-a spus să plec. Plec pentru că nu mai vreau să stau într-un loc unde dragostea mea pentru Sorin este pusă la îndoială.
Am luat fotografia soțului meu și m-am îndreptat spre poartă.
Mihaela m-a urmat.
— Vin cu tine.
— Rămâi, Mihaela. Este și mama ta.
— Tocmai de aceea trebuie să înțeleagă că nu poate face orice fără consecințe.
Am plecat împreună.
În mașină, cumnata mea mi-a povestit că Sorin o rugase să păstreze documentele după ce observase că mama lor începuse să vorbească despre o presupusă datorie.
— Mi-a spus că tu ai făcut destule sacrificii și că nu vrea să fii împovărată cu pretenții inventate după moartea lui.
Am început să plâng.
— De ce nu mi-a spus?
— Pentru că era bolnav, Elena. Și cred că voia să te protejeze de încă o grijă.
În seara aceea am ajuns acasă și am așezat fotografia lui Sorin pe comoda din sufragerie.
Am aprins o lumânare și am rămas mult timp privind-o.
Nu știam dacă să fiu supărată că îmi ascunsese plata sau recunoscătoare că încercase să mă apere.
Știam doar că îmi era îngrozitor de dor de el.
A doua zi m-a sunat Veta.
— Elena, trebuie să vorbim.
Am răspuns fără să ridic vocea.
— Vă ascult.
— Mihaela m-a făcut de râs în fața tuturor. Acum jumătate de sat vorbește despre mine!
Am închis ochii.
— Doamnă Veta, nu Mihaela v-a alungat nora de la masa fiului dumneavoastră.
— Eu eram supărată! Mi-am pierdut copilul!
— Și eu mi-am pierdut soțul. Durerea nu ne dă dreptul să-i umilim pe ceilalți.
Veta a rămas tăcută.
Apoi a întrebat:
— Și cu banii ce facem?
Am simțit că mi se strânge stomacul.
— Cu ce bani?
— Cu ce mi-a dat Sorin. Eu nu i-am cerut să plătească tot împrumutul.
— Dacă aveți vreo pretenție legală, o puteți prezenta prin documente. Dar eu nu vă datorez bani doar pentru că ați fost mama lui.
— Așa îmi vorbești după douăzeci de ani?
— Vă vorbesc ca o femeie care nu mai acceptă să fie umilită.
Am încheiat convorbirea.
În săptămâna următoare am mers cu Mihaela la un avocat. Am verificat documentele, transferurile și situația bunurilor rămase după Sorin.
Avocatul ne-a explicat că plata datoriei Vetei nu crea automat o obligație a mea de a-i restitui ceva. Dacă soacra avea o pretenție, trebuia să o dovedească.
Am păstrat copii după toate documentele.
Veta nu a prezentat niciodată vreo dovadă a presupusului împrumut acordat lui Sorin.
După aproape o lună, Mihaela mi-a spus că mama lor nu mai voia să organizeze următoarea pomenire.
— Zice că, dacă tu nu plătești, nu are bani.
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Atunci o voi organiza eu, Mihaela. Dar nu în curtea ei.
Am ales să facem pomenirea la biserica din apropierea casei noastre, cu câțiva oameni care îl cunoscuseră și îl iubiseră pe Sorin.
Am pregătit mâncare simplă și pachete pentru cei prezenți, fără să încerc să impresionez pe nimeni.
Mihaela a venit să mă ajute.
La final, când am împărțit ultimele pachete, cumnata mea m-a îmbrățișat.
— Sorin ar fi fost mândru de tine.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Sper doar să știe cât de mult l-am iubit.
— A știut, Elena. Niciodată nu s-a îndoit de asta.
Au trecut câteva luni.
Veta nu și-a cerut iertare. Uneori îmi trimitea mesaje scurte, dar nu mai pomenea despre bani.
Eu nu am încercat să o pedepsesc și nici să o fac de râs în sat.
Am ales doar să păstrez distanța.
Într-o duminică, am mers singură la mormântul lui Sorin.
Am aprins o lumânare și am așezat florile pe care le cumpărasem.
— Sorin, i-am șoptit, mama ta mi-a spus că nu fac parte din familie. Dar eu știu ce am fost pentru tine.
Am privit fotografia lui de pe cruce.
— Și nimeni nu poate șterge cei douăzeci de ani în care ne-am iubit.
Atunci am înțeles că nu aveam nevoie de aprobarea Vetei ca să-mi păstrez locul în povestea soțului meu.
Nu eram doar femeia care plătise înmormântarea și parastasul.
Eram femeia care îi fusese alături la bine și la greu, care îi ținuse mâna în ultimele clipe și care avea să-i păstreze amintirea cât va trăi.
Soacra mea mă alungase de la masa familiei.
Dar nu putea să mă alunge din viața pe care o construisem împreună cu Sorin.
Și nici din inima lui, unde știam că avusesem întotdeauna un loc.