Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Asta credeți voi.
Apoi am scos telefonul și am format numărul avocatului care îl ajutase pe tata cu actele.
Mama a încercat imediat să mă oprească.
— Florina, închide telefonul! Nu avem nevoie de străini în problemele familiei!
Dar eu nu mai aveam de gând să cedez.
Pentru că, în timp ce mama și fratele meu își făceau planuri cu banii mei, tata se asigurase că într-o zi voi putea să-mi apăr singură casa și copiii.
— Florina, închide telefonul! a strigat mama. Nu ai să chemi avocați împotriva propriei familii!
Am privit-o fără să mă clintesc.
— Familie eram și când mi-ați vândut vaca fără să mă întrebați.
Costel a râs disprețuitor.
— Pentru șapte mii de lei vrei să-ți târăști mama prin tribunale?
— Pentru șapte mii de lei ai fost tu în stare să iei pâinea de la gura copiilor mei.
Fratele meu a încetat să râdă.
Avocatul, domnul Petrescu, mi-a răspuns după câteva apeluri. Îl cunoșteam de când tata mă dusese la notar pentru actele gospodăriei.
I-am explicat ce se întâmplase și i-am spus că aveam documentele în față.
— Florina, păstrează toate actele și dovezile cumpărării animalului. Nu semna nimic și nu accepta promisiuni făcute doar verbal. Vino mâine la cabinet să discutăm.
Am închis telefonul.
Mama stătea nemișcată.
— Ce ți-a spus?
— Că trebuie să-mi apăr drepturile.
— Eu te-am primit în casa asta când ai rămas văduvă!
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Tata m-a primit, mamă. Și de atunci am muncit aici în fiecare zi. Am plătit facturi, am cumpărat lemne și am pus mâncare pe masă. Nu am trăit pe spinarea nimănui.
Costel a ridicat cheile mașinii.
— Oricum, vaca este vândută. Ce vrei să fac acum?
— Vreau banii înapoi.
— Nu-i mai am. Am dat avansul pentru mașină.
— Atunci găsește o soluție. Așa cum găsesc eu în fiecare lună când trebuie să-mi hrănesc copiii.
Am luat dosarul și am intrat în casă.
Maria mă aștepta în pragul camerei. Avea ochii roșii de plâns.
— Mami, o mai aducem pe Roza acasă?
Am îngenuncheat lângă ea.
— Nu știu, iubita mea. Dar o să fac tot ce pot.
— Bunica a spus că Roza era a ei.
Am mângâiat-o pe obraz.
— Bunica a greșit. Tu nu trebuie să te cerți cu nimeni pentru asta.
În noaptea aceea aproape că n-am dormit. Mă gândeam la diminețile în care mulgeam vaca, la clienții care mă așteptau și la facturile care urmau să vină.
Nu pierdusem doar un animal. Pierdusem venitul pe care mă bazam.
A doua zi am mers la avocat.
I-am arătat actul notarial prin care tata îmi transmisese partea din spate a gospodăriei, inclusiv terenul pe care se afla grajdul.
Domnul Petrescu a verificat documentele și extrasul de carte funciară.
— Partea aceasta este înscrisă pe numele tău, Florina. Mama ta nu poate decide singură ce faci cu proprietatea.
Apoi i-am arătat dovada cumpărării vacii, documentele de identificare ale animalului și plățile făcute pentru întreținerea ei.
— Acestea sunt importante. Trebuie să stabilim cine a cumpărat animalul, cui i-a fost vândut și în ce condiții.
— Pot să-mi recuperez banii?
— Există demersuri legale pe care le putem face. Mai întâi încercăm să obținem restituirea contravalorii. Dacă refuză, analizăm pașii următori.
Am ieșit din cabinet ceva mai liniștită.
Nu pentru că problema dispăruse, ci pentru că aveam o cale de urmat.
În aceeași după-amiază, am aflat cine cumpărase vaca. Era un crescător dintr-o comună vecină.
L-am sunat și i-am explicat că animalul fusese vândut fără acordul meu.
Bărbatul a rămas surprins.
— Doamnă, eu am plătit șapte mii de lei. Mama dumneavoastră și fratele mi-au spus că animalul le aparține.
— Înțeleg. Nu vă acuz pe dumneavoastră. Vreau doar să clarific situația.
Mi-a confirmat că Roza era bine îngrijită și că putea pune la dispoziție documentele tranzacției.
Când am închis telefonul, am început să plâng. Măcar știam că animalul era în siguranță.
Două zile mai târziu, avocatul a trimis mamei și lui Costel o notificare prin care solicita restituirea celor șapte mii de lei.
Reacția lor a fost imediată.
Costel a intrat furios în curte.
— Ai trimis hârtie de la avocat? Chiar ai făcut asta?
— Da.
— O să ne faci de râs în tot satul!
— Nu eu am vândut animalul altcuiva.
Mama a ieșit din casă.
— Florina, retrage reclamația asta și terminăm cu prostiile!
— Nu este o reclamație. Este o cerere să-mi restituiți banii.
— Și dacă nu vrem?
Am privit-o drept în ochi.
— Atunci voi continua demersurile legale.
Costel a lovit cu palma capota mașinii.
— N-am de unde să-ți dau atâția bani!
— Dar ai avut de unde să-ți cumperi mașina.
A tăcut.
În seara aceea mama a venit la ușa camerei mele.
— Florina, putem vorbi?
Am lăsat hainele pe care le împătuream.
— Spune, mamă.
S-a așezat pe marginea patului.
— Costel nu are norocul tău. Tu ai fost mereu harnică. Te-ai descurcat și după ce ți-a murit bărbatul. El nu știe să se organizeze.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
— Mamă, crezi că mie mi-a fost ușor? Crezi că am vrut să mă trezesc la cinci dimineața, să muncesc până seara și să-mi văd copiii crescând fără tată?
Mama și-a coborât privirea.
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus. Pentru că eu mă descurc, consideri că poți să-mi iei orice. Iar Costel, pentru că nu se descurcă, trebuie să primească totul.
— Este fratele tău.
— Și eu sunt fiica ta.
În cameră s-a făcut liniște.
— Tata a înțeles asta, am continuat. De aceea a avut grijă să-mi lase un loc sigur pentru mine și copii.
Mama s-a ridicat încet.
— Nu știam că ați făcut actele acelea.
— Dacă ai fi întrebat, ți-aș fi spus. Dar tu ai presupus că poți hotărî pentru mine.
A plecat fără să răspundă.
După aproape două săptămâni, Costel m-a sunat.
— Florina, putem să ne întâlnim?
Ne-am văzut în curte, lângă grajdul gol.
Nu mai avea aceeași atitudine sfidătoare.
— Am vorbit cu omul de la care am cumpărat mașina. Am găsit pe cineva care vrea să o cumpere de la mine.
L-am privit surprinsă.
— Și?
— O vând. Nu mai vreau să ajungem la proces.
— Costel, eu nu ți-am cerut să rămâi fără mașină. Ți-am cerut să-mi dai banii pe care i-ai folosit fără acordul meu.
— Știu. Dar altă soluție nu am.
Câteva zile mai târziu, mașina a fost vândută.
Costel mi-a restituit cei șapte mii de lei prin transfer bancar, iar avocatul a consemnat înțelegerea privind suma recuperată.
Nu m-am bucurat că fratele meu rămăsese fără mașină.
Dar pentru prima dată el suportase consecințele unei hotărâri luate pe banii altcuiva.
Cu suma recuperată am început să caut o altă vacă.
Într-o dimineață m-a sunat crescătorul care o cumpărase pe Roza.
— Doamnă Florina, m-am gândit la ce mi-ați povestit. Dacă încă doriți animalul, putem discuta să vi-l vând înapoi. Este sănătos și s-a adaptat bine, dar înțeleg că țineți la el.
Am rămas fără cuvinte.
Am discutat condițiile, am verificat documentele necesare și, după câteva zile, am mers să o aduc acasă.
Când remorca a intrat în curte, Maria a început să strige:
— Roza! Mami, este Roza!
Andrei a alergat după sora lui.
Amândoi au rămas lângă grajd, așteptând nerăbdători ca animalul să fie coborât în siguranță.
Roza a pășit pe pământul cunoscut și a început să miroasă paiele proaspete.
Maria m-a îmbrățișat atât de tare, încât aproape m-a dezechilibrat.
— Mami, ai adus-o înapoi!
Am sărutat-o pe frunte.
— Da, iubita mea. Este acasă.
Din pragul casei, mama privea în tăcere.
Nu a venit să ne ajute.
Dar nici nu a mai spus că animalul îi aparține.
În săptămânile următoare am început să separ mai clar cheltuielile gospodăriei. Am stabilit ce plătesc eu, ce folosește mama și cine are acces în partea mea de curte.
Am schimbat încuietoarea magaziei și am păstrat documentele într-un loc sigur.
Costel a început să lucreze la un atelier auto din apropiere. Nu știu dacă experiența aceea l-a schimbat definitiv, dar nu mi-a mai cerut bani.
Într-o duminică, mama m-a găsit în grajd, pregătind hrana pentru Roza.
— Florina, am vrut să-ți spun ceva.
M-am întors.
— Te ascult.
— Am greșit când am vândut vaca. Am crezut că tu o să găsești o soluție, cum faci mereu.
Am lăsat găleata jos.
— Tocmai asta a fost problema, mamă. Faptul că mă descurc nu înseamnă că nu am nevoie de ajutor. Și nici că poți să-mi iei lucrurile.
A încuviințat.
— Știu acum.
Nu am îmbrățișat-o imediat. Eram încă rănită.
Dar am acceptat că, pentru prima dată, recunoștea ce făcuse.
În dimineața următoare m-am trezit la cinci, ca de obicei.
Am mers la grajd, am pregătit totul și am început să mulg vaca.
Din casă se auzeau pașii copiilor care se pregăteau pentru școală.
Era aceeași gospodărie.
Aceeași muncă.
Aceleași griji.
Dar ceva se schimbase.
Nu mai trebuia să mă tem că mama și fratele meu pot hotărî peste noapte ce fac cu lucrurile pentru care muncisem ani întregi.
Tata îmi lăsase un loc sigur pentru mine și copii. Iar eu învățasem, în sfârșit, să-l apăr.
Mama îmi spusese că eu mă descurc întotdeauna.
Avea dreptate într-o singură privință.
Mă descurcasem și de data aceasta.
Dar nu pentru că acceptasem să pierd ce era al meu.
Ci pentru că, pentru prima dată, refuzasem să mai plătesc eu prețul greșelilor fratelui meu.