Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Lucia a privit documentul pe care Adrian i-l întinsese. Era un tabel cu plăți, date și nume de angajați.
La început nu a înțeles nimic.
Apoi a observat propriul nume.
— Domnule Adrian, de ce apar eu aici?
— Pentru că Valeria a trecut în evidențele casei mai multe plăți făcute în numele tău. Bani pentru ore suplimentare, prime și diverse cumpărături.
Lucia a clătinat din cap.
— Dar eu nu am primit niciodată prime!
— Știu acum. Și nu ești singura.
Adrian a întors pagina.
— În ultimele șase luni, Valeria a autorizat cheltuieli de aproape patruzeci de mii de lei din bugetul gospodăriei. O parte dintre sume apar ca fiind plătite angajaților, dar nu există dovezi că aceștia le-au primit.
Lucia a simțit că i se înmoaie genunchii.
— Și unde au ajuns banii?
— O parte au fost transferați către un cont pe care îl controlează Valeria. Restul trebuie verificat.
Din birou s-a auzit vocea furioasă a logodnicei.
— Adrian! Nu ai dreptul să mă acuzi fără să mă asculți!
Bărbatul a închis dosarul.
— Lucia, îți amintești când ai observat că sumele pentru produsele de curățenie erau mult mai mari decât cumpărăturile reale?
— Da. I-am spus doamnei Valeria. Mi-a răspuns că nu este treaba mea și că, dacă mai pun întrebări, mă concediază.
Adrian a încuviințat.
— Atunci am început să verific documentele. Trebuia să fac asta mai devreme.
Lucia și-a strâns mâinile.
— Deci de aceea mă ura atât de mult?
— Cred că se temea că vei observa și alte nereguli. Iar incidentul cu rochia i-a oferit un pretext să scape de tine.
În clipa aceea, Valeria a ieșit din birou.
Avea ochii roșii de furie.
— Nu pot să cred că discuți despre banii noștri cu o servitoare!
Adrian s-a întors spre ea.
— Nu sunt banii noștri, Valeria. Sunt bani destinați cheltuielilor casei și salariilor angajaților.
— Eu am avut grijă de gospodăria asta cât tu erai plecat!
— Și tocmai de aceea ți-am dat acces la conturi. Dar asta nu înseamnă că puteai folosi banii fără justificări.
Valeria a arătat spre Lucia.
— Fata asta a umblat în hainele mele! A încălcat regulile casei!
Lucia și-a coborât privirea.
— Aveți dreptate. Nu trebuia să ating rochia. Îmi pare rău.
Adrian a intervenit imediat.
— Lucia și-a recunoscut greșeala. Dar tu încerci să folosești o rochie ca să ascunzi ce ai făcut cu banii.
Valeria a rămas nemișcată.
— Nu ai cum să demonstrezi nimic.
— Am extrasele, facturile și confirmările de la furnizori. Un contabil independent verifică deja toate plățile.
Logodnica lui și-a strâns buzele.
— După tot ce am făcut pentru tine, mă tratezi ca pe o infractoare?
— Te tratez ca pe o persoană care trebuie să explice niște cheltuieli. Și ca pe femeia care tocmai a umilit un angajat în propria mea casă.
Valeria a început să plângă.
— Adrian, nu poți să rupi logodna pentru niște bani!
Bărbatul a privit-o lung.
— Nu doar banii sunt problema. De luni întregi văd cum vorbești cu oamenii care lucrează aici. Am preferat să cred că exagerează. Am greșit.
— Deci alegi o menajeră în locul meu?
— Aleg să nu mă mai căsătoresc cu cineva în care nu am încredere.
Valeria a rămas fără cuvinte.
După câteva secunde, și-a luat poșeta și a pornit spre ușă.
— O să regreți, Adrian!
— Poate. Dar nu îmi voi schimba hotărârea.
Valeria și-a luat cele două valize și a plecat.
Inelul de logodnă a rămas pe măsuța din hol.
Lucia stătea nemișcată lângă propria valiză.
Nu știa ce să spună.
Adrian s-a întors spre ea.
— Îmi pare rău că ai fost tratată astfel în casa mea.
— Domnule Adrian, eu am greșit atingând rochia. Nu vreau să credeți că sunt nevinovată.
— Știu că ai greșit. Dar o greșeală nu justifică umilințele și nici acuzațiile fără dovezi.
A făcut o pauză.
— Și eu am greșit. Am văzut cum se purta Valeria cu tine și cu ceilalți angajați, dar nu am intervenit suficient de ferm.
Lucia a simțit că îi dau lacrimile.
— Am crezut că îmi pierd serviciul. Mama mea depinde de banii pe care îi câștig aici.
— Știu că o ajuți pe mama ta. Dar nu trebuie să accepți să fii jignită ca să-ți păstrezi locul de muncă.
Adrian i-a arătat spre scaunul din hol.
— Te rog să te așezi puțin. Vreau să lămurim și situația salariului tău.
Lucia s-a așezat, încă speriată.
— Salariul meu?
— În documentele Valeriei apar prime și ore suplimentare care nu ți-au fost plătite. Vom verifica exact ce ți se cuvine și vom corecta situația.
— Dar eu nici nu știam că existau acești bani…
— Tocmai de aceea trebuie să facem verificarea.
În zilele următoare, Adrian a discutat separat cu fiecare angajat.
A descoperit că Valeria îi amenințase și pe alții cu concedierea atunci când puneau întrebări despre bani sau program.
Contabilul a verificat pontajele, statele de plată și transferurile bancare.
În cazul Luciei, au fost identificate ore suplimentare efectiv lucrate, dar neplătite, în valoare de 3.600 de lei.
Adrian a dispus achitarea lor și corectarea evidențelor.
În privința celorlalte sume, avocatul său a început demersurile pentru recuperarea banilor folosiți nejustificat.
Valeria a contestat inițial acuzațiile. Ulterior, confruntată cu documentele, a acceptat să restituie o parte dintre sumele identificate, iar restul au rămas în curs de clarificare.
Lucia nu a fost implicată în conflictul financiar mai mult decât era necesar pentru verificarea propriilor plăți.
Într-o după-amiază, după ce a primit banii restanți, l-a găsit pe Adrian în bibliotecă.
— Domnule Adrian, pot să vă spun ceva?
— Sigur, Lucia.
— Vă mulțumesc că ați verificat ce s-a întâmplat. Dar aș vrea să vă rog să nu mă tratați diferit doar pentru că mama mea este bolnavă.
Adrian a privit-o surprins.
— De ce spui asta?
— Pentru că vreau să-mi câștig banii prin muncă. Nu vreau să vă fie milă de mine.
Bărbatul a zâmbit.
— Atunci suntem de acord. Vei fi plătită corect pentru munca ta, ca orice alt angajat.
Lucia a zâmbit pentru prima dată după multe zile.
— Asta îmi doresc.
Au trecut câteva luni.
În vilă lucrurile se schimbaseră.
Adrian angajase o persoană care să se ocupe transparent de administrarea gospodăriei. Programul și responsabilitățile fiecărui angajat erau stabilite clar.
Lucia nu mai trebuia să se teamă că o simplă observație va fi urmată de amenințări.
Într-o sâmbătă, după ce își terminase programul, a mers la Ploiești să-și viziteze mama.
I-a dus medicamentele, câteva cumpărături și o prăjitură de la cofetăria ei preferată.
— Lucia, fata mea, de ce ai cheltuit bani pe prăjituri? a întrebat femeia.
Tânăra a râs.
— Pentru că astăzi putem să ne permitem și ceva bun.
Mama a privit-o atent.
— Pari mai liniștită. S-a schimbat ceva la serviciu?
Lucia s-a așezat lângă ea.
— Da, mamă. Am învățat că nu trebuie să accept orice doar pentru că am nevoie de salariu.
Femeia i-a mângâiat mâna.
— Asta am vrut întotdeauna pentru tine. Să muncești cinstit, dar să nu lași pe nimeni să te calce în picioare.
În seara aceea, după ce mama a adormit, Lucia a rămas câteva minute lângă fereastră.
Și-a amintit de rochia roșie.
De muzica pornită încet.
De cele câteva clipe în care își imaginase că viața ei era diferită.
Și de rușinea pe care o simțise când fusese surprinsă.
Acum înțelegea că nu avea nevoie să poarte hainele altcuiva ca să se simtă valoroasă.
Dar asta nu însemna că trebuia să renunțe la propriile visuri.
Cu o parte din banii primiți pentru orele suplimentare, după ce achitase cheltuielile mamei și își pusese deoparte o mică rezervă, și-a cumpărat o rochie.
Nu era una de firmă.
Nu costa cât salariul ei pe câteva luni.
Era o rochie elegantă, într-o nuanță frumoasă de roșu, cumpărată dintr-un magazin obișnuit.
În weekendul următor, o prietenă a invitat-o la o aniversare.
Lucia a îmbrăcat rochia, și-a aranjat părul și a plecat să petreacă o seară fără să se gândească la muncă.
Pentru prima dată după mult timp, a dansat fără teamă că cineva o va surprinde și o va umili.
Nu devenise bogată.
Mama ei încă avea nevoie de îngrijire.
Iar viața nu se transformase într-un basm.
Dar Lucia avea un serviciu stabil, era respectată și începuse să-și permită să se gândească și la propria fericire.
Într-o dimineață, când a ajuns la vilă, Adrian a întâmpinat-o în hol.
— Lucia, am primit confirmarea că situația plăților tale este complet clarificată. Dacă mai observi vreodată o problemă, vreau să o semnalezi fără teamă.
— Vă mulțumesc, domnule Adrian.
Bărbatul a încuviințat și s-a îndreptat spre birou.
Lucia a rămas câteva clipe în hol.
Pe măsuța unde fusese lăsat inelul Valeriei se afla acum doar o vază cu flori proaspete.
Și-a amintit de ziua în care coborâse scările cu valiza în mână, convinsă că pierduse totul.
Atunci crezuse că o singură greșeală îi distrusese viitorul.
Dar adevărul era că rochia roșie scosese la lumină o nedreptate mult mai mare.
Valeria avusese haine scumpe, bijuterii și o casă luxoasă, dar folosise toate acestea ca să-i umilească pe cei pe care îi considera inferiori.
Lucia nu avusese aproape nimic, dar își păstrase cinstea și curajul de a recunoaște când greșea.
Și, în cele din urmă, nu rochia pe care o ținuse câteva clipe în fața corpului îi schimbase viața.
Ci faptul că adevărul ieșise la iveală, iar ea învățase că demnitatea unui om nu depinde niciodată de prețul hainelor pe care le poartă.