Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În spatele ușii, Luca a rămas nemișcat. Își ținea paharul cu apă în ambele mâini și asculta cu inima bătându-i atât de tare, încât se temea că tatăl lui îl va auzi.
— Vreți să spuneți că fiul meu face toate aceste lucruri ca să mă aducă acasă? a întrebat Adrian.
— Cred că încearcă să vă atragă atenția, a răspuns Elena. Nu pot ști exact ce simte fără să vorbesc cu el. Dar am observat ceva. Când face o prostie, dumneavoastră apăreți. Când se poartă frumos, uneori trec zile întregi fără să petreceți timp împreună.
Adrian s-a lăsat încet în fotoliu.
— Îi ofer tot ce își dorește. Are cele mai bune jucării, merge la o școală bună, nu îi lipsește nimic.
— Când ați petrecut ultima dată o după-amiază întreagă cu el?
Bărbatul a deschis gura, dar nu a răspuns.
Încerca să-și amintească.
Cu două săptămâni înainte îi cumpărase o bicicletă. Luna trecută îi trimisese o consolă nouă. În vacanța de vară îl dusese la mare, dar plecase după două zile pentru o întâlnire de afaceri.
Nu-și amintea ultima zi în care rămăseseră doar ei doi.
— După moartea soției mele, am muncit și mai mult, a spus încet. Nu suportam să intru în casă și să nu o mai găsesc.
Elena a încuviințat.
— Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră. Dar Luca a pierdut aceeași persoană. Și, pe lângă mama lui, cred că simte că v-a pierdut și pe dumneavoastră.
În hol, băiatul și-a dus mâna la gură.
Nu voia să plângă.
Dar lacrimile îi curgeau deja pe obraji.
Adrian și-a frecat fruntea.
— Mi-a cerut să mergem la fotbal în seara asta.
— Și ați mers?
— Am avut o întâlnire care s-a prelungit.
— I-ați spus că nu mai ajungeți?
Bărbatul a rămas tăcut.
Atunci ușa biroului a scârțâit.
Adrian s-a întors.
Luca stătea în prag, desculț, cu ochii roșii.
— Tată…
— Luca? De cât timp ești acolo?
Băiatul și-a coborât privirea.
— Am auzit ce a spus Elena.
Adrian s-a ridicat imediat.
— Vino aici, campionule.
Dar Luca nu s-a apropiat.
— Nu vreau să mai sparg nimic, tată.
Vocea îi tremura.
— Vreau doar să vii și tu acasă mai devreme.
Adrian a simțit cum i se strânge pieptul.
— De ce nu mi-ai spus că îți este atât de dor de mine?
Luca a ridicat privirea.
— Ți-am spus!
Bărbatul a încremenit.
— Când?
— Când te-am rugat să mergem în parc. Și când am avut meciul de fotbal. Și când am făcut desenul cu mama la școală.
Luca a început să plângă.
— Mi-ai promis că vii la meci. Te-am căutat în tribună până s-a terminat. Toți ceilalți copii aveau pe cineva acolo.
Adrian și-a amintit imediat.
În ziua aceea avusese o întâlnire cu un investitor. Îi promisese lui Luca că va ajunge în repriza a doua.
Dar nu ajunsese deloc.
— Îmi pare rău, băiatul meu.
— Și când am spart vaza din sufragerie, ai venit acasă imediat. Ai stat cu mine aproape o oră.
Adrian s-a apropiat și a îngenuncheat în fața lui.
— Luca…
— Atunci m-am gândit că, dacă mai fac ceva rău, poate vii iar.
Elena și-a coborât privirea.
Adrian l-a cuprins pe băiat în brațe.
— Iartă-mă. Am crezut că, dacă muncesc și îți cumpăr tot ce ai nevoie, sunt un tată bun.
Luca și-a ascuns fața la pieptul lui.
— Eu nu vreau alte jucării. Vreau să jucăm fotbal. Și să mâncăm împreună. Ca înainte.
Adrian l-a strâns mai tare.
— Și mie îmi este dor de vremea aceea.
Au rămas îmbrățișați câteva minute.
Apoi Adrian s-a desprins puțin.
— Trebuie să-ți spun ceva. Nu este bine să spargi lucruri sau să dai vina pe alții ca să mă faci să vin acasă. Dar nici eu nu am fost corect când ți-am promis lucruri pe care nu le-am făcut.
Luca a încuviințat.
— Știu.
— De acum înainte vreau să-mi spui când ai nevoie de mine. Iar eu trebuie să învăț să te ascult.
Elena s-a îndreptat discret spre ușă.
— Vă las să vorbiți.
Dar Adrian a oprit-o.
— Doamnă Elena, vă mulțumesc. Și îmi pare rău pentru felul în care Luca s-a purtat cu dumneavoastră.
Femeia a zâmbit.
— Important este să învețe că poate fi ascultat fără să facă ceva rău.
În dimineața următoare, Luca a coborât în bucătărie și s-a oprit surprins.
Tatăl lui stătea la masă.
Nu avea laptopul deschis.
Nu vorbea la telefon.
În fața lui erau două farfurii cu pâine prăjită și ouă.
— Bună dimineața, campionule!
— Tată? Nu mergi la serviciu?
— Merg puțin mai târziu. Astăzi te duc eu la școală.
Luca a zâmbit.
— Serios?
— Serios. Iar diseară am rezervat timp pentru fotbal.
Băiatul a ezitat.
— Dar dacă ai iar o întâlnire?
Adrian a simțit cât de mult își pierduse fiul încrederea în promisiunile lui.
— Am mutat întâlnirea. Și, dacă apare ceva urgent, îți spun din timp. Nu te mai las să mă aștepți fără să știi unde sunt.
Luca s-a apropiat și l-a îmbrățișat.
Mai târziu, când Elena a intrat în bucătărie, băiatul s-a ridicat de pe scaun.
— Doamnă Elena, îmi pare rău pentru lapte. Și pentru că am vrut să fiți concediată.
Femeia i-a zâmbit.
— Îți mulțumesc că mi-ai spus.
— Nu o să mai fac.
— O să mai greșești uneori, Luca. Toți greșim. Important este să recunoaștem și să reparăm ce putem.
Băiatul și-a luat farfuria și a dus-o la chiuvetă.
Elena l-a privit surprinsă.
— Ce faci?
— Strâng după mine.
Femeia a început să râdă.
— Atunci începem bine ziua!
În seara aceea, Adrian a venit acasă înainte de ora șase.
Luca îl aștepta în curte, cu mingea sub braț.
Au jucat fotbal aproape o oră.
Adrian a obosit primul.
— Gata, campionule! Dacă mai alerg mult, mâine nu mă mai ridic din pat!
Luca râdea atât de tare, încât abia mai putea lovi mingea.
Pentru prima dată după multe luni, vila aceea uriașă nu mai părea atât de goală.
Dar schimbarea nu a fost ușoară.
Au existat zile în care Adrian a întârziat din nou.
Au existat seri în care Luca s-a supărat și a trântit ușa camerei.
Într-o după-amiază, băiatul a aruncat intenționat o jucărie pe podea după ce tatăl lui anulase o ieșire.
Adrian a intrat în cameră.
— Luca, înțeleg că ești supărat. Dar nu este în regulă să strici lucruri.
Băiatul a început să plângă.
— Ai promis iar!
Adrian s-a așezat lângă el.
— Ai dreptate. Și trebuie să-mi respect promisiunile. Hai să vedem când putem recupera timpul pierdut.
Nu i-a cumpărat o jucărie ca să-l liniștească.
A rămas lângă el și l-a ascultat.
La recomandarea unui specialist, Adrian a început să participe împreună cu Luca la ședințe de consiliere pentru a-i ajuta să vorbească despre pierderea mamei și despre relația lor.
Treptat, băiatul a început să spună mai des ce simțea, fără să provoace scandaluri.
Iar Adrian a făcut schimbări concrete în programul său.
A delegat o parte din responsabilitățile firmei.
Și-a rezervat câteva seri pe săptămână pentru fiul lui.
Și, cel mai important, a început să fie prezent și atunci când Luca nu făcea nimic spectaculos.
Au trecut câteva luni.
Într-o dimineață, Elena pregătea micul dejun când Luca a intrat în bucătărie.
A luat un pahar cu lapte și s-a așezat la masă.
Femeia l-a privit zâmbind.
— Ei, Luca, nu mai ai chef să verși laptele?
Băiatul a râs.
— La ce bun?
Elena a ridicat sprâncenele.
— Cum adică?
Luca a privit spre fereastră, unde tatăl lui îl aștepta în curte cu două biciclete.
— Acum tata vine acasă chiar și atunci când nu fac nimic rău.
Elena a simțit cum i se umezesc ochii.
În clipa aceea a înțeles că băiatul nu avusese niciodată nevoie de o menajeră care să-i îndeplinească fiecare capriciu.
Avusese nevoie de un adult care să-l asculte și de un tată care să fie prezent.
Adrian a intrat în bucătărie.
— Luca, ești gata? Avem de făcut o tură serioasă prin parc!
Băiatul și-a terminat laptele, a dus paharul la chiuvetă și a alergat spre el.
— Gata, tată!
Înainte să iasă, s-a întors spre Elena.
— Mulțumesc că nu ați plecat ca celelalte menajere.
Femeia a zâmbit.
— Mă bucur că am rămas, Luca.
Adrian și-a luat fiul de mână și au ieșit împreună.
Elena i-a privit de la fereastră.
În casa aceea existaseră mereu bani pentru orice.
Pentru jucării.
Pentru vacanțe.
Pentru lucruri pe care copilul nici măcar nu le ceruse.
Dar ceea ce îi lipsise cel mai mult nu putea fi cumpărat.
Era timpul petrecut cu tatăl lui.
Și, uneori, un copil care pare răsfățat nu are nevoie de încă un cadou sau de încă o pedeapsă.
Are nevoie ca cineva să privească dincolo de comportamentul lui și să-l întrebe ce îl doare.
Pentru Luca, totul începuse cu un pahar de lapte vărsat intenționat.
Dar adevărata schimbare venise în ziua în care tatăl său înțelesese că nu trebuie să aștepte o greșeală ca să-i ofere atenție.