Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Pe hârtia îngălbenită, Victor a recunoscut imediat scrisul tatălui său. Era un document prin care nea Ilie își exprimase dorința ca anexa să rămână la dispoziția cantinei sociale cât timp acolo se pregătea mâncare pentru oamenii nevoiași.
La sfârșit, bătrânul adăugase câteva rânduri de mână:
„Dacă fiul meu va hotărî vreodată să vândă casa, îl rog să nu uite că în curtea asta au intrat mulți oameni flămânzi și au plecat sătui. Nu vreau să-i las pe drumuri după ce eu nu voi mai fi.”
Victor a citit de trei ori acele cuvinte. Își imaginase că tatăl lui îi lăsase doar o proprietate veche, pe care urma să o transforme în bani. Acum descoperea că bătrânul se gândise până și la oamenii care aveau să-i treacă pragul după moarte.
— Documentul acesta este obligatoriu din punct de vedere juridic? l-a întrebat pe agent.
— Trebuie verificat de notar și de un avocat. Nu pot să vă spun că împiedică vânzarea. Dar e clar ce și-a dorit tatăl dumneavoastră.
Victor a așezat hârtia lângă contractul pregătit pentru cumpărător. Aproape un milion de lei. O sumă pe care ar fi putut-o investi în companie sau într-un apartament nou. Și, de cealaltă parte, o bucătărie veche în care câteva femei găteau pentru oameni pe care nimeni nu-i mai băga în seamă.
— Nu semnez astăzi, a spus el.
Agentul a încercat să-i explice că oferta putea fi retrasă. Victor l-a ascultat, apoi a repetat că avea nevoie de timp.
În seara aceea a rămas singur în casa părintească. A deschis dulapurile, a răsfoit fotografii și a găsit într-un sertar o agendă în care tatăl său nota cheltuielile pentru cantină. Cartofi, ulei, făină, reparații la instalația de apă. Lângă unele sume scria simplu: „Pentru oameni”.
Și-a amintit ultima lor conversație. Nea Ilie îl întrebase dacă poate veni într-o duminică să mănânce împreună. Victor îi promisese că va încerca. Nu mai ajunsese.
Dimineața următoare, s-a dus la părintele Daniel.
— Părinte, trebuie să vă spun ceva. Eu sunt proprietarul casei în care funcționează cantina. Am venit la Ploiești ca s-o vând.
Preotul a rămas câteva clipe tăcut.
— Știam că ai moștenit-o, Victor. Dar nu știam ce intenții ai.
— Există un cumpărător care vrea să elibereze terenul. Nu am semnat nimic. Vreau să găsim o soluție prin care cantina să poată rămâne aici.
Părintele Daniel și-a împreunat mâinile.
— Tatăl tău ar fi fost bucuros să audă asta. Dar să știi că nu vrem să-ți cerem să renunți la tot ce ai moștenit.
— Nici nu știu încă ce voi face cu restul proprietății. Știu doar că oamenii aceștia nu trebuie să plătească pentru graba mea de a vinde.
Au stabilit să discute cu un avocat și să caute o variantă legală prin care parohia să poată folosi anexa pe termen lung.
Când Ana a venit la cantină, l-a găsit pe Victor reparând o balama de la ușa bucătăriei. S-a oprit lângă el.
— Dumneavoastră chiar nu vă plictisiți să veniți aici?
— Nu prea. Cred că încep să mă pricep și la altceva decât la ședințe.
Ana a râs, apoi l-a privit mai atent.
— Părintele mi-a spus că sunteți fiul lui nea Ilie.
Victor a lăsat șurubelnița jos.
— Da. Ar fi trebuit să-ți spun eu.
— De ce n-ați făcut-o?
— Pentru că mi-a fost rușine. Tu îmi povesteai cât de mult v-a ajutat tata, iar eu aveam deja pregătite actele pentru vânzarea casei.
Ana nu i-a răspuns imediat.
— Este casa dumneavoastră, Victor. Nu vă poate obliga nimeni să o păstrați. Dar oamenii de aici au nevoie de cantină. Sper doar să găsiți o soluție.
El a privit-o surprins. Se așteptase la reproșuri, poate chiar la furie. Ana îi vorbea însă cu aceeași sinceritate cu care îi vorbise din prima zi.
— Încerc să găsesc una, i-a spus.
În săptămânile următoare, Victor a făcut mai multe drumuri între București și Ploiești. A discutat cu un avocat, cu un cadastrist și cu reprezentanții parohiei. A aflat că exista posibilitatea separării anexei și a unei părți din curte de restul proprietății, după îndeplinirea formalităților necesare.
A renunțat la cumpărătorul care voia tot terenul liber. Apoi a hotărât să păstreze casa și să constituie în favoarea parohiei un drept de folosință pe termen lung pentru spațiul cantinei, printr-un act întocmit în condițiile legii.
Nu a făcut niciun anunț spectaculos. Într-o dimineață, i-a adunat pe voluntari și le-a spus doar că, după finalizarea actelor, cantina va putea continua să funcționeze acolo.
Părintele Daniel l-a îmbrățișat. Ana a rămas cu mâna pe spătarul unui scaun, privind spre el.
— Ați făcut asta pentru tatăl dumneavoastră? l-a întrebat mai târziu.
— La început, da. Acum cred că am făcut-o și pentru mine. Mi-am petrecut prea mulți ani crezând că timpul meu valorează numai cât câștig într-o zi.
Ana i-a zâmbit.
— Tatăl dumneavoastră spunea că un om se cunoaște după ce face când nu are nimic de câștigat.
Victor a simțit un nod în gât. Recunoștea vorbele lui nea Ilie.
Între timp, Matei nu uitase promisiunea cu bicicleta. Într-o sâmbătă, Victor a venit cu o trusă de scule și a reparat lanțul, frânele și o roată care se desumfla mereu.
— Acum pot să merg? a întrebat băiatul.
— Poți, dar întâi verificăm casca și mergem încet.
Au petrecut aproape o oră în curtea parohiei. Ana îi urmărea de pe o bancă. Când Matei a reușit să pedaleze singur câțiva metri, a strigat atât de tare, încât părintele Daniel a ieșit din clădire să vadă ce se întâmplase.
Victor a rămas lângă bicicletă, zâmbind. Nu încercase să ia locul nimănui. Își ținuse doar o promisiune făcută unui copil.
Cu timpul, Ana a început să-l cunoască dincolo de hainele scumpe și de funcția lui. A descoperit un bărbat care se temea să nu repete greșelile făcute față de tatăl său. Victor a descoperit o femeie care nu avea nevoie să fie salvată, ci respectată și sprijinită atunci când viața devenea prea grea.</p