Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Daria nu a mai spus nimic. A ieșit din bucătărie, și-a luat geaca din cuier și a încălțat repede cizmele. Cristina era prea ocupată să vorbească la telefon ca să observe.
Când fetița a ajuns lângă mine, aveam mâinile atât de reci, încât abia îmi mai simțeam degetele.
— Buni, nu te mai ridica! Mă duc să-l chem pe nenea Sandu!
Sandu era vecinul meu, un bărbat de aproape 60 de ani care locuia peste drum. În câteva minute a venit împreună cu soția lui. M-au ajutat să intru în casă, m-au așezat pe un scaun și au văzut cât de tare mi se umflase glezna.
— Marioara, trebuie să mergi la spital. Asta nu-i o simplă lovitură, a spus vecinul.
Cristina a apărut în bucătărie cu telefonul în mână.
— Vai, mamă Marioara, chiar așa rău v-ați lovit? Eu am crezut că v-ați așezat puțin să vă odihniți.
Am privit-o fără să răspund. O văzusem la fereastră. Știam că mă auzise strigând. Dar nu mai aveam putere să mă cert.
Vecinul a chemat ambulanța, iar Daria a rămas lângă mine, ținându-mă de mână. Când Cristina i-a cerut să meargă în cameră, fetița a clătinat din cap.
— Nu plec. Bunica a stat singură afară și nimeni n-a ajutat-o.
La spital, medicul a constatat că aveam o fractură la gleznă. Urma să port piciorul imobilizat câteva săptămâni și să evit să mă sprijin pe el. Pentru mine, care trăiam singură și îmi încălzeam casa cu lemne, vestea era mai înfricoșătoare decât durerea.
Primul lucru la care m-am gândit a fost cine avea să facă focul.
Al doilea a fost ce vor mânca nepoții mei.
— Mamă Marioara, poate ar fi mai bine să vă internați câteva zile, a spus Cristina când a aflat. Noi ne descurcăm cumva acasă.
Nu m-a întrebat dacă aveam nevoie de ceva. Nu m-a întrebat dacă mă durea. Părea preocupată doar de faptul că vacanța ei nu mai mergea cum plănuise.
În aceeași seară, Cătălin m-a sunat.
— Mamă, Cristina mi-a spus că ai alunecat pentru că te-ai încăpățânat să tai lemne, deși ea te rugase să le lași. De ce n-ai așteptat să vin eu?
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
— Cătălin, dacă nu făceam focul, copiii dormeau în frig. Lemnele tăiate se terminaseră.
— Dar Cristina spune că s-a oferit să te ajute.
Am închis ochii. Nu-mi venea să cred cât de ușor se schimbase povestea.
— Mamă, mă auzi?
— Te aud, băiatul meu. Dar nu vreau să vă certați din cauza mea. Vorbim când ajungi.
După ce am închis, Daria, care stătuse lângă pat, s-a apropiat.
— Buni, de ce nu i-ai spus lui tati adevărul?
— Pentru că nu vreau să vă stric familia, draga mea.
Fetița s-a uitat lung la mine.
— Dar nici nu e bine să minți ca să nu se supere cineva.
N-am știut ce să-i răspund.
A doua zi dimineață, Cătălin a apărut la poartă. Plecase mai devreme de la serviciu și condusese aproape toată noaptea. Nu anunțase pe nimeni că vine.
Când a intrat în bucătărie, Cristina stătea la masă cu o cafea, iar copiii mâncau biscuiți. În sobă mai ardeau doar câțiva cărbuni, iar în casă se făcuse frig.
— De ce nu e focul făcut? a întrebat el.
— Pentru că nu știu să umblu la soba asta! a răspuns Cristina. Și nici nu vreau să risc să dau foc la casă.
— Și mama cum făcea?
— Mama ta e obișnuită. Eu nu sunt făcută pentru viața de la țară.
Cătălin și-a lăsat geanta jos. S-a uitat la vasele adunate în chiuvetă, la lemnele aproape terminate de lângă sobă și apoi la mine, întinsă pe patul din camera alăturată, cu piciorul imobilizat.
— Mamă, de câte zile faci singură toate treburile?
— Lasă, Cătălin. Nu mai contează.
Atunci Daria a intrat în cameră.
— Ba contează, tati. Bunica făcea tot. Mama dormea dimineața și spunea că nu e servitoare. Ieri, când bunica a căzut, mama a văzut-o de la geam și n-a ieșit.
Cristina s-a ridicat brusc.
— Daria! Ți-am spus să nu te bagi în discuțiile adulților!
— Nu o certa, a intervenit Cătălin.
Fetița a început să plângă.
— Eu am crezut că bunica moare acolo, în zăpadă. Și mama a zis că se preface!
Cătălin a rămas nemișcat. Apoi s-a întors spre soția lui.
— Este adevărat?
— Exagerează! Mama ta a alunecat, nu am împins-o eu! Și nu înțeleg de ce trebuie să fiu eu vinovată pentru că nu știu să tai lemne!
— Nu pentru că nu știi să tai lemne te întreb, Cristina. Ci pentru că ai văzut-o căzută și n-ai ajutat-o.
— Eu am venit aici să mă odihnesc! Muncesc tot anul și merit și eu o vacanță!
Cătălin a privit-o câteva secunde, apoi a spus încet:
— Și mama mea când merită să se odihnească?
Cristina n-a răspuns.
— Are 68 de ani. V-a primit în casa ei, v-a cumpărat mâncare din pensie, v-a încălzit camerele și a gătit pentru voi. Iar tu te-ai purtat de parcă ai plătit o cameră la pensiune.
— Deci acum trebuie să fiu servitoarea mamei tale?
— Nu. Trebuia doar să fii om.
În bucătărie s-a făcut liniște.
Cătălin nu a mai continuat cearta. A ieșit în curte, a adus lemnele deja despicate și a făcut focul. Apoi l-a sunat pe Sandu și l-a rugat să-l ajute să găsească pe cineva care să pregătească restul lemnelor pentru iarnă.
După-amiază, a mers la magazin, a cumpărat mâncare și a pregătit cina împreună cu copiii. Cristina a rămas în cameră, supărată că nimeni nu îi mai dădea dreptate.
În seara aceea, Cătălin a intrat la mine cu o farfurie de supă.
— Mamă, iartă-mă.
— Pentru ce, băiatul meu?
— Pentru că te-am lăsat să faci singură totul. Eu ți-am trimis familia aici și am presupus că te bucuri atât de mult să-i vezi, încât nu mai contează cât muncești.
Mi-au dat lacrimile.
— M-am bucurat, Cătălin. Mai mult decât îți poți imagina. Dar într-o dimineață mi-aș fi dorit și eu să mă trezesc și să găsesc cafeaua făcută de altcineva.
Fiul meu și-a plecat capul.
— De acum înainte, nu mai trebuie să faci toate astea singură.
În următoarele zile, Cătălin a organizat gospodăria astfel încât să mă pot recupera. A plătit un om din sat să despice lemnele, a făcut cumpărăturile și s-a ocupat de foc și de mâncare. Daria și Andrei îl ajutau cu lucruri potrivite vârstei lor.
Cristina continua să fie nemulțumită. Într-o dimineață, a anunțat că rezervase două nopți la o pensiune de la munte, unde voia să meargă împreună cu copiii.
— Măcar acolo o să avem și noi o vacanță adevărată, a spus ea.
Cătălin a privit-o.
— Dacă vrei să mergem, discutăm. Dar mama nu poate rămâne singură fără să aibă cine s-o ajute.
— Iar începi cu mama ta?
Înainte să apuce el să răspundă, Daria a intervenit:
— Eu nu vreau să merg.
Cristina s-a întors surprinsă.
— Cum adică nu vrei? Ai spus că vrei să te dai cu sania!
— Vreau, dar nu acum. Vreau să stau cu bunica. Ea ne-a așteptat atâta timp și acum nu poate nici să meargă până la bucătărie.
Andrei, care stătea lângă sora lui, a dat din cap.
— Și eu rămân cu buni.
Cristina s-a înroșit la față.
— Deci acum toată lumea e împotriva mea?
Daria a privit-o cu ochii mari.
— Nu, mami. Dar când bunica avea nevoie de tine, tu ai zis că ești în vacanță. Noi nu vrem să facem la fel.
Vorbele fetiței au lovit mai puternic decât orice reproș al soțului ei.
Cristina s-a retras în dormitor. Pentru prima dată, nu a mai avut nimic de spus.
În ziua următoare, a intrat în bucătărie înaintea tuturor. A încercat să pregătească micul dejun, dar nu găsea nici măcar tigaia potrivită. Cătălin a venit și i-a arătat unde erau lucrurile.
Mai târziu, Cristina s-a apropiat de patul meu.
— Mamă Marioara, vreau să vă spun ceva.
Am ridicat privirea de la lucrul de mână.
— Te ascult, mamă.
— Am fost nedreaptă cu dumneavoastră. Nu știu să fac multe lucruri aici și m-am simțit mereu stingheră. Dar asta nu îmi dădea dreptul să vă las singură. Mai ales când ați căzut.
A făcut o pauză.
— Îmi pare rău.
Am privit-o câteva clipe.
— Cristina, eu nu ți-am cerut niciodată să tai lemne cu toporul. Nici să faci sarmale ca mine. Dacă îmi aduceai o cană cu ceai când eram obosită, pentru mine era destul. Dar când am căzut și te-am văzut la fereastră, m-a durut mai tare că n-ai venit decât m-a durut piciorul.
Cristina și-a coborât ochii.
— Știu. Și nu am nicio scuză.
Nu am îmbrățișat-o atunci. Nu puteam să uit totul într-o clipă. Dar i-am spus că, dacă își dorea cu adevărat să îndrepte lucrurile, putea începe prin a fi mai atentă la oamenii de lângă ea.
De Crăciun, n-am mai stat eu în picioare lângă aragaz. Cătălin a pregătit friptura, Cristina a făcut salata și a spălat vasele, iar copiii au așezat farfuriile pe masă.
Eu am stat în fotoliul de lângă sobă, cu piciorul sprijinit pe o pernă, ascultându-i cum vorbeau și râdeau în bucătărie.
La un moment dat, Daria a venit și mi-a pus în brațe o felicitare făcută de ea și de Andrei.
Pe copertă desenase casa mea acoperită de zăpadă. Din horn ieșea fum, iar în curte eram toți cinci.
Înăuntru scria: „Buni, anul acesta tu ești în vacanță. Te iubim!”
Am strâns felicitarea la piept și am plâns. Dar, pentru prima dată după multe zile, nu mai plângeam de durere.
În iarna aceea am înțeles că dragostea pentru familie nu trebuie dovedită prin cât de mult poți munci până cazi din picioare.
Iar copiii mei au înțeles ceva ce eu uitasem să le cer: că și o mamă, și o bunică, are dreptul să fie îngrijită, nu doar să-i îngrijească pe ceilalți.