Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorin a luat documentul și a început să citească. Lavinia s-a apropiat imediat de el, încercând să vadă ce scria pe prima pagină. Eu m-am așezat încet pe scaunul de lângă sobă. Îmi tremurau mâinile, dar nu de frig.
— Mamă, ai făcut testament? m-a întrebat fiul meu, ridicând privirea.
— Da, Sorin. Am fost la notar acum două săptămâni. Am hotărât ce vreau să se întâmple cu partea mea din casă după ce n-oi mai fi.
Lavinia a zâmbit imediat.
— Păi foarte bine, mamă Viorica! Era și timpul să vă gândiți la viitor. Oricum, casa asta e prea mare pentru dumneavoastră.
Am privit-o drept în ochi.
— Pentru mine nu e prea mare, Lavinia. Aici am trăit cu bărbatul meu aproape cincizeci de ani. Aici mi-am crescut copilul. Și aici vreau să rămân cât oi mai putea.
— Sigur, sigur, dar trebuie să fim și practici, a intervenit ea. La vârsta dumneavoastră, nu mai e ușor să faceți focul, să cărați lemne, să îngrijiți curtea…
— Asta spuneam și eu azi-dimineață, când te-am rugat să-mi aduci niște lemne.
Sorin și-a coborât privirea spre document.
— Mamă, aici scrie că vrei ca partea ta din proprietate să ajungă la copii.
— Așa este. La Maria, David și Sofia. În condițiile legii, cu respectarea drepturilor care vi se cuvin. Am discutat cu notarul și despre partea moștenită de la tatăl tău, Sorin. Nu pot hotărî eu asupra a ceea ce este deja al tău.
Lavinia a făcut un pas înapoi.
— Cum adică la copii? Dar noi? Noi suntem părinții lor!
— Tocmai de aceea am vrut să fie limpede că ceea ce le las este pentru viitorul lor. Nu pentru planurile altcuiva.
— Ce planuri? a întrebat Sorin.
M-am uitat la fiul meu. Îl iubeam mai mult decât orice pe lume, dar în clipa aceea nu mai puteam să-l protejez de adevăr.
— Sorin, tu știai că Lavinia vrea să mă mute într-o garsonieră la Buzău, ca să vină părinții ei aici?
Fața lui s-a schimbat.
— Ce?
Lavinia a început să râdă forțat.
— Vai, mamă Viorica, ce-ați înțeles! Vorbeam și noi despre niște posibilități. Nu înseamnă că vă dă cineva afară!
— Te-am auzit la telefon, Lavinia. Ai spus că la primăvară mă mutați și că Sorin mă va convinge. Ai spus că părinții tăi vor veni aici după renovare.
— Sorin, spune-i și tu! a izbucnit nora mea. Am discutat că mama ta nu mai poate locui singură aici!
Fiul meu s-a ridicat încet.
— Am discutat că ar fi bine să-i propunem mamei să stea mai aproape de noi, dacă își dorește. Nu am discutat niciodată să-i mutăm pe părinții tăi în casa ei!
— Și ce mare tragedie ar fi? Mama ta abia se mai descurcă! Uite cât se plânge de lemne, de curățenie, de mâncare!
Am simțit cum mă ustură ochii.
— Lavinia, eu nu m-am plâns că trebuie să-mi îngrijesc casa. M-am plâns că am șase musafiri și nimeni nu mă ajută.
— Iar începeți cu mătura! a răbufnit ea. Nu înțeleg de ce faceți atâta caz pentru câteva treburi gospodărești!
Atunci Sorin a întrebat-o ceva ce n-am să uit.
— Lavinia, dacă sunt doar câteva treburi, de ce nu le-ai făcut și tu?
Nora mea a deschis gura, dar n-a găsit imediat un răspuns.
— Pentru că eu sunt în vacanță! Muncesc tot anul și merit să mă odihnesc!
— Și mama mea? Ea când are vacanță?
În sufragerie s-a făcut liniște. Din camera alăturată se auzeau copiii râzând la un desen animat. M-am uitat spre ușă și m-am gândit cât de mult îmi dorisem să-i am pe toți aproape de Crăciun.
— Sorin, am spus încet, nu vreau să vă certați. Dar trebuie să știți ceva. Eu nu plec din casa mea. Nu mă mut nicăieri pentru că așa a hotărât altcineva. Iar dacă într-o zi n-am să mă mai pot gospodări, vom discuta atunci, împreună.
Lavinia și-a încrucișat brațele.
— Foarte bine! Atunci să nu vă mai plângeți că sunteți singură!
Vorbele acelea m-au durut. Dar, pentru prima dată, n-am mai încercat să o împac.
— Singură sunt de opt ani, Lavinia. De când mi-a murit bărbatul. Dar niciodată nu m-am simțit atât de singură ca în zilele astea, cu voi în casă.
Sorin s-a apropiat de mine.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus că îți este atât de greu?
— Ți-am spus, băiatul meu. Azi, când am rugat-o pe Lavinia să măture, ai zis să nu ne certăm pentru o mătură. Ieri, când te-am rugat să-mi aduci lemne, mi-ai spus că vii după ce termini de vorbit la telefon. Până ai venit, le adusesem singură.
Fiul meu a rămas cu ochii în podea.
— Ai dreptate, mamă.
Lavinia a luat telefonul de pe masă.
— Eu nu stau aici să fiu umilită în Ajunul Crăciunului!
— Nu te umilește nimeni, i-a răspuns Sorin. Mama doar ne spune cum s-a simțit. Și, din păcate, are dreptate.
— Deci acum ții cu ea împotriva mea?
— Nu este vorba despre tabere. Este vorba despre respect. Iar planul cu părinții tăi nu se va întâmpla. Casa asta nu este la dispoziția noastră.
Lavinia a plecat în dormitor și a trântit ușa. Câteva minute mai târziu a ieșit cu o geantă și cu haina pe braț.
— Eu plec la mama. Dacă vreți să rămâneți aici și să faceți pe gospodarii, n-aveți decât!
Sorin n-a încercat s-o oprească. I-a spus doar să conducă atent, pentru că drumurile erau înghețate. Lavinia a plecat cu mașina, lăsându-ne pe toți în urmă.
Maria, nepoata mea cea mare, a venit din camera copiilor.
— Buni, mama de ce a plecat?
Am întins mâna spre ea.
— Mama e supărată, draga mea. Dar asta e o problemă a oamenilor mari. Voi nu aveți nicio vină.
— Noi mai stăm la tine de Crăciun?
— Dacă vreți, sigur că da.
Maria m-a îmbrățișat.
— Eu vreau. Dar mâine te ajut să strâng masa. Și David poate să pună șervețelele!
Am zâmbit printre lacrimi.
În seara aceea, Sorin a intrat în bucătărie și m-a găsit pregătind umplutura pentru ultima tavă de cozonac.
— Mamă, lasă asta. Mă ocup eu.
— Dar nu știi să faci cozonaci!
— Atunci mă înveți. Am patruzeci și doi de ani. Cred că a venit timpul să învăț și eu câte ceva.
Am râs pentru prima dată în ziua aceea.
Am stat pe scaun și i-am spus câtă umplutură să pună, cum să ruleze aluatul și cât să-l mai lase la crescut. Apoi a spălat toate vasele, a măturat bucătăria și a adus lemne pentru dimineață.
— Mamă, iartă-mă, mi-a spus când am rămas singuri. M-am obișnuit să vii mereu în ajutorul nostru și n-am mai observat că tu nu ai pe cine să chemi când obosești.
I-am pus mâna pe obraz.
— Nu vreau să-mi mulțumești pentru fiecare farfurie de mâncare, Sorin. Vreau doar să nu uiți că și eu sunt om.
În dimineața de Crăciun, m-am trezit la ora la care mă trezeam de obicei, dar din bucătărie se auzea deja zgomot de farfurii. Sorin făcuse focul, pregătise ceaiul și încălzea mâncarea.
Copiii împodobeau masa cu șervețele și crenguțe de brad. Sofia a venit la mine cu o cană de lapte cald.
— Buni, tati a zis că azi tu nu faci nimic!
— Chiar nimic?
— Doar mănânci cozonac și ne spui povești!
Am luat-o în brațe și am sărutat-o pe frunte.
După-amiază, Lavinia l-a sunat pe Sorin. Nu i-am auzit toată conversația, dar am înțeles că voia să vină după copii și să plece cu ei la părinții ei.
Sorin i-a explicat că cei mici își doreau să petreacă și ziua aceea cu mine și că urmau să discute împreună, fără ceartă, cum își vor organiza restul sărbătorilor.
Lavinia s-a întors în seara următoare. Era încă supărată, dar nu mai avea tonul poruncitor cu care intrase prima dată pe poartă.
M-a găsit în sufragerie, lângă sobă, tricotând o pereche de șosete pentru David.
— Mamă Viorica, putem să vorbim?
Am lăsat lucrul de mână deoparte.
— Te ascult.
— Sorin mi-a spus că v-a durut foarte tare ce am zis. Și că ați auzit discuția cu mama.
— Am auzit fiecare cuvânt.
Lavinia a privit spre podea.
— Am greșit că am vorbit despre casa dumneavoastră ca și cum ar fi fost a mea. Și n-ar fi trebuit să vă spun că n-aveți altceva de făcut.
Am așteptat. Nu voiam să-i pun eu în gură cuvintele pe care ar fi trebuit să le spună singură.
— Îmi pare rău, a adăugat în cele din urmă.
— Lavinia, nu mă supără că nu-ți place viața la țară. Nici eu n-aș vrea să trăiesc la oraș, într-un apartament. Dar când vii în casa cuiva, nu înseamnă că omul acela trebuie să te servească până cade din picioare.
— Știu.
— Și mai vreau să înțelegi ceva. Casa asta nu este o povară de care aștept să scap. Este locul în care am trăit cei mai frumoși ani ai vieții mele. Nu accept să hotărască altcineva când trebuie să plec.
Lavinia a încuviințat. Nu ne-am îmbrățișat și nu ne-am prefăcut că totul se rezolvase. Încrederea pierdută nu se întoarce doar pentru că cineva spune două cuvinte frumoase.
Dar în dimineața următoare, când am intrat în bucătărie, am găsit-o pe Lavinia spălând vasele. Sorin pregătea micul dejun, iar copiii așezau farfuriile pe masă.
— Mamă Viorica, a spus ea, cafeaua e gata. Cum o beți?
Am rămas câteva clipe în prag.
— Simplă, mamă. Cu puțin lapte.
Mi-a pus cana pe masă și mi-a tras scaunul.
Nu știam dacă Lavinia avea să se schimbe cu adevărat. Asta urma să se vadă în timp, nu într-o singură dimineață.
Dar știam un lucru: nu mai aveam de gând să-mi cer iertare pentru că oboseam, pentru că aveam nevoie de ajutor sau pentru că voiam să rămân în propria casă.
Iar testamentul a rămas acolo unde îi era locul, în sertarul cu acte, pentru ziua în care va trebui să-și îndeplinească rostul. Până atunci, casa era a mea, iar ușa ei avea să rămână deschisă pentru familie, dar nu și pentru lipsa de respect.
În Crăciunul acela, cel mai frumos cadou nu a fost niciunul dintre cele așezate sub brad. A fost dimineața în care, după atâția ani, am stat liniștită la masă, iar altcineva mi-a adus mie cafeaua.