Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Diana s-a oprit lângă poartă, ținând dosarul strâns la piept. Andrei a făcut imediat un pas spre ea.
— Ți-am spus că o să rezolv! De ce ai venit aici?
— Pentru că îmi promiți același lucru de o lună, Andrei. Și pentru că Ioana merită să știe adevărul.
M-am uitat când la unul, când la celălalt.
— Ce adevăr? Voi doi aveți o relație?
— Nu! a răspuns Diana imediat. Nu am avut niciodată nimic cu soțul tău.
— Atunci de ce îi aduci cafea în fiecare dimineață? De ce îi dai bilete și îl ameninți?
Diana a privit spre Andrei.
— Pentru că nu găseam altă cale să vorbesc cu el fără să fugă de mine. I-am cerut să-ți spună singur, dar continuă să amâne.
— Diana, te rog, a șoptit Andrei.
— Nu, Andrei. Ajunge.
Vecina a deschis dosarul și a scos o fotografie. Mi-a întins-o fără să spună nimic.
În imagine era o fetiță de aproximativ patru ani, cu părul șaten, prins în două codițe. Zâmbea, ținând în brațe un ursuleț de pluș.
— Cine este? am întrebat.
— O cheamă Ilinca. Este fiica surorii mele, Emilia.
Am privit fotografia, apoi chipul palid al soțului meu.
— Și ce legătură are Andrei cu fetița?
Diana a inspirat adânc.
— Ioana, acum cinci ani, Andrei a lucrat câteva luni la un proiect în Brașov. Acolo a cunoscut-o pe sora mea.
Îmi aminteam perioada. Andrei pleca lunea și revenea acasă vinerea seara. Îmi spunea că muncește până târziu și că abia așteaptă să se termine proiectul.
— Au avut o relație, a continuat Diana. Emilia a rămas însărcinată după ce el s-a despărțit de ea.
Am simțit că nu mai pot respira.
— Andrei?
Soțul meu și-a coborât privirea.
— Ioana, am făcut o greșeală cumplită.
— Te-am întrebat dacă este adevărat!
— Da.
Un singur cuvânt. Atât i-a trebuit ca să distrugă opt ani de căsnicie.
M-am sprijinit de portiera mașinii. Diana a făcut un pas spre mine, dar i-am cerut să mă lase.
— Fetița aceasta este a ta?
Andrei a încuviințat.
— Ai știut de la început?
— Emilia mi-a spus când a aflat că era însărcinată.
Am început să râd nervos, deși îmi curgeau lacrimile.
— Patru ani, Andrei? Patru ani mi-ai spus să mai așteptăm înainte să avem copii, în timp ce tu aveai deja unul?
— Mi-a fost frică să nu te pierd.
— Și ai preferat să mă minți în fiecare zi?
Diana ne-a rugat să intrăm în casă. Nu voia ca vecinii să audă discuția, iar eu aveam nevoie să mă așez. Am intrat în sufragerie, dar nu m-am apropiat de Andrei.
— Mai este ceva ce trebuie să știi, a spus Diana încet. Emilia a murit acum trei luni, după o boală grea. De atunci, Ilinca locuiește cu mine.
Am privit-o îngrozită.
— Fetița și-a pierdut mama?
— Da. Sunt mătușa ei și mă ocup de ea. Dar are nevoie și de tatăl ei. I-am cerut lui Andrei să-și asume responsabilitatea, nu doar să trimită bani.
M-am întors spre soțul meu.
— Ai ajutat-o financiar?
— Am plătit unele cheltuieli și am trimis bani lunar. În ultima perioadă am achitat și câteva consultații medicale pentru Ilinca.
Atunci mi-am amintit transferurile despre care Andrei spunea că erau cheltuieli de serviciu. Îmi ceruse de atâtea ori să economisim pentru viitorul nostru copil, în timp ce ascundea bani trimiși pentru fiica lui.
— Nu faptul că ai ajutat-o mă doare, Andrei. Era datoria ta. Mă doare că m-ai mințit și ai hotărât singur ce adevăr am voie să cunosc.
— Știu. Nu am nicio scuză.
— Ilinca știe că ești tatăl ei?
Andrei a privit spre podea.
— Nu.
— Ai vizitat-o vreodată?
— De câteva ori. Emilia mă prezenta drept un prieten.
Am simțit cum ceva se rupe în mine. Nu mai vedeam doar bărbatul care mă înșelase. Vedeam un copil care își aștepta tatăl fără să știe cine este.
Exact cum îl așteptasem eu pe al meu, sâmbătă de sâmbătă.
— Tu știai ce mi-a făcut tata, Andrei. M-ai ținut în brațe când plângeam pentru că nu venea. Mi-ai promis că niciodată nu vei fi un asemenea om.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Știu, Ioana. Și am ajuns exact ceea ce uram.
Diana a așezat fotografia pe masă.
— După moartea Emiliei, Andrei mi-a sugerat să mă mut mai aproape. A promis că va începe să petreacă timp cu Ilinca și că îți va spune adevărul. Dar de fiecare dată găsea altă scuză.
— Și cafeaua? am întrebat.
— Era singurul moment în care îl puteam prinde fără să-mi închidă telefonul. Îmi pare rău că te-am făcut să crezi că există ceva între noi.
Am privit-o câteva clipe.
— Puteai să vii direct la mine.
— Ai dreptate. Mi-a fost teamă să nu provoc și mai mult rău. Am gestionat totul prost.
Am luat fotografia Ilincăi și am privit-o din nou. Avea un zâmbet larg și doi ochi căprui care semănau izbitor cu ai lui Andrei.
— Unde este acum?
— La mama mea, pentru câteva zile. Nu am vrut să fie prezentă la discuția aceasta.
Am încuviințat. Măcar cineva se gândise să protejeze copilul.
Andrei s-a apropiat de mine.
— Ioana, te iubesc. Putem să găsim o soluție împreună.
— Împreună? Tu ai avut o relație cu altă femeie, ai ascuns existența fiicei tale și m-ai făcut să aștept ani întregi să devin mamă. Iar acum vrei să rezolvăm totul împreună?
— Am crezut că dacă mai aștept puțin, voi găsi o cale să-ți spun fără să te pierd.
— Nu există o cale frumoasă de a spune un asemenea adevăr. Exista doar posibilitatea să fii sincer. Și ai refuzat-o patru ani.
Am respirat adânc, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.
— Vreau să-mi răspunzi la o ultimă întrebare. De aceea nu ai vrut să avem copii? Din cauza Ilincăi?
Andrei și-a acoperit fața cu palmele.
— Da. Mă simțeam vinovat. Mă gândeam că dacă avem un copil, nu voi mai putea ascunde ce făcusem. Și cu fiecare an devenea mai greu să-ți spun.
Am rămas nemișcată.
Nu doar că mă înșelase. Îmi luase dreptul de a decide, cunoscând adevărul, dacă mai voiam să-mi construiesc o familie cu el.
— Andrei, vreau să pleci din casă în seara asta.
A ridicat brusc capul.
— Ioana, te rog! Nu lua o hotărâre acum!
— Nu hotărăsc astăzi dacă divorțăm. Dar nu pot dormi lângă tine după ce am aflat toate astea. Am nevoie de timp.
— Și Ilinca?
— Ilinca nu are nicio vină. Este fiica ta și trebuie să fii prezent în viața ei, indiferent ce se întâmplă cu noi.
Diana a început să plângă în tăcere.
— Nu îți cer să-i fii mamă, Ioana. Vreau doar să nu mai crească așteptând un tată care nu apare.
— Nici nu sunt pregătită să-i fiu mamă. Dar nu o voi învinovăți pentru alegerile adulților.
Andrei și-a făcut bagajele. La ușă s-a oprit și m-a întrebat dacă îl voi putea ierta vreodată.
— Nu știu, Andrei. Dar știu că fetița aceea are nevoie de tine acum. Nu peste un an, nu după următoarea promovare și nu când îți va fi mai comod.
A încuviințat, cu ochii în lacrimi.
— O să fiu lângă ea.
— Atunci nu-mi mai promite mie. Du-te și dovedește-i ei.
După ce a plecat, am rămas singură în sufragerie. Fotografia Ilincăi era încă pe masă. M-am uitat la chipul ei și m-am gândit la fetița de cinci ani care fusesem eu, așteptând în fiecare sâmbătă lângă fereastră.
Nu știam dacă voi mai putea avea încredere în Andrei. Nu știam nici dacă mariajul nostru mai putea fi salvat.
Dar pentru prima dată în viața mea am înțeles că nu trebuie să rămân lângă un om doar pentru că mi-a promis cândva că nu mă va părăsi.
Uneori, cel mai greu lucru nu este să accepți că cineva te-a mințit, ci să încetezi să mai aștepți ca același om să devină persoana pe care ți-a promis că va fi.
Iar eu nu mai aveam de gând să-mi petrec viața așteptând.