Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Andreea, a întrebat Mihai, de ce plângi? Iar mama ce a spus despre Rareș?
Am vrut să-i răspund, dar vocea mi s-a frânt. Rodica s-a grăbit să intervină.
— Mihai, mama Andreei face din țânțar armăsar. Am discutat despre cadouri, atât. Nu trebuie să stricăm petrecerea pentru niște nimicuri.
— Atunci spune-i exact ce ai spus, am insistat eu.
Soacra mea și-a îndreptat spatele.
— Am spus că Sofia este nepoata noastră, iar Rareș are bunicii lui. Nu văd ce este atât de grav.
Mihai a rămas nemișcat. S-a uitat la mama lui de parcă nu o mai recunoștea.
— Cum adică Rareș nu este nepotul vostru?
— Mihai, dragul meu, nu trebuie să te superi. Noi îl respectăm pe băiat, dar Sofia este copilul tău. Este sânge din sângele nostru.
— Și Rareș ce este pentru mine, mamă?
— Fiul Andreei din prima relație. Nu poți schimba adevărul.
Soțul meu a tras un scaun și s-a așezat. Nu ridicase vocea, dar îi vedeam maxilarul încordat.
— Mamă, îți amintești ce ți-am spus când m-am căsătorit cu Andreea? Că eu nu intru într-o familie ca să aleg un copil și să-l ignor pe celălalt.
Rodica a oftat.
— Și noi ți-am respectat alegerea.
— Ați respectat-o? Astăzi este ziua amândurora. Ați venit cu două cadouri pentru Sofia și nici măcar o felicitare pentru Rareș!
— Are și el bunici! a răspuns ea, iritată. De ce trebuie să ne prefacem că nu există nicio diferență?
Atunci Mihai a spus ceva care m-a surprins.
— Mamă, acum șase ani mi-ai spus să mă gândesc bine înainte să cresc copilul altui bărbat. Ți-am explicat atunci că Rareș va fi fiul meu. Am crezut că ai înțeles.
M-am întors spre el.
— Mihai, tu știai că mama ta gândește așa?
— Știam că a avut rețineri la început. Dar credeam că lucrurile s-au schimbat. Nu mi-am imaginat că încă îl privește astfel.
M-a durut că nu-mi povestise discuția aceea. Dar, văzându-l cât era de tulburat, am înțeles că și el se simțea trădat.
— Eu nu vă cer să cheltuiți aceiași bani pentru amândoi, am spus. Nu despre valoarea cadourilor este vorba. Dar nu puteți veni la aniversarea a doi copii și să vă purtați de parcă numai unul există.
Rodica și-a luat geanta de pe scaun.
— Dacă pentru asta ne certați, poate ar fi mai bine să plecăm.
În clipa aceea s-a auzit o voce din prag.
— Mami, eu știu că nu sunt nepotul lor adevărat.
Rareș stătea lângă ușă, ținând în mână o farfurie cu tort. Nu știam cât auzise. Avea ochii coborâți și încerca să zâmbească.
— Puiule, vino la mine, i-am spus.
S-a apropiat încet. Mihai s-a așezat pe vine lângă el.
— Rareș, cine ți-a spus așa ceva?
— Nimeni. Mi-am dat eu seama. Bunica Rodica o sună mereu pe Sofia de ziua noastră. Și când vine la noi, o întreabă numai pe ea ce cadouri vrea.
Mi s-a strâns inima. Eu crezusem că băiatul nu observase diferențele. El le ținuse minte pe toate.
— De ce nu ne-ai spus, iubitul meu?
Rareș s-a uitat la Mihai, apoi a răspuns atât de încet, încât abia l-am auzit.
— Pentru că tata m-a ales deja. N-am vrut să fie nevoit să mă aleagă din nou.
Mihai și-a dus o mână la ochi. Apoi l-a cuprins pe Rareș de umeri.
— Ascultă-mă bine, băiatul meu. Eu nu trebuie să te aleg din nou. Ești fiul meu în fiecare zi. Și nimeni nu poate schimba asta.
— Dar bunica se supără pe tine din cauza mea?
— Nu, Rareș. Bunica răspunde pentru propriile vorbe. Tu nu ai făcut nimic greșit.
Rodica privea în podea. Pentru prima dată, nu mai avea nicio explicație pregătită.
Mihai s-a ridicat și s-a întors spre ea.
— Mamă, astăzi ai rănit un copil care te iubește. Nu pot să te oblig să simți ceva, dar pot să-ți spun că în casa noastră nu există nepoți de categoria întâi și de categoria a doua.
— N-am vrut să-l rănesc, a murmurat Rodica.
— Dar l-ai rănit. Și asta contează mai mult decât intențiile tale.
Gheorghe, socrul meu, apăruse între timp în bucătărie. După ce Mihai i-a explicat ce se întâmplase, bătrânul a privit-o lung pe soția lui.
— Rodica, eu credeam că ai cumpărat ceva pentru amândoi. De ce nu mi-ai spus?
— Pentru că tu mereu faci ce vrea Mihai!
— Nu, Rodica. Pentru că Rareș îmi spune bunicule de șase ani. Și eu nu vreau să pierd asta.
Soacra mea a început să plângă, dar Mihai nu și-a schimbat hotărârea. Le-a spus că, pentru moment, era mai bine să plece și că urmau să discute după ce lucrurile se linișteau.
Am terminat petrecerea fără ei. Am tăiat cele două torturi, am cântat de două ori „La mulți ani” și i-am lăsat pe copii să se bucure de restul zilei. Rareș a râs când Sofia i-a întins o bucată de tort și i-a spus că este fratele ei preferat.
Seara, după ce copiii au adormit, Mihai s-a așezat lângă mine.
— Andreea, îmi pare rău că nu ți-am povestit ce mi-au spus ai mei când ne-am cunoscut. Am crezut că dacă le explic o dată, vor înțelege.
— Și eu am văzut diferențele, Mihai. Dar am tot găsit scuze. Pentru că nu voiam să cred că cineva îl poate privi pe Rareș așa.
Am hotărât împreună că nu vom mai accepta asemenea situații. Nu puteam controla sentimentele Rodicăi, dar puteam proteja copiii de gesturile ei.
Câteva zile mai târziu, Mihai și-a sunat părinții. Le-a explicat că sunt bineveniți să aibă o relație cu familia noastră numai dacă respectă locul fiecărui copil. Nu le cerea cadouri identice, ci să nu-l excludă intenționat pe Rareș.
Rodica a spus din nou că băiatul avea propriii bunici. Mihai i-a răspuns calm:
— Mamă, dragostea unui copil nu se împarte în locuri limitate. Rareș poate avea mai mulți bunici. Dar nu merită să fie respins de oamenii pe care îi iubește.
Au trecut aproape două luni fără să ne viziteze. Gheorghe mai suna din când în când și vorbea cu ambii copii, dar Rodica păstra distanța.
Apoi, într-o joi seară, Mihai a primit un telefon neașteptat.
— Mama vrea să știe dacă Rareș are meci sâmbătă, mi-a spus el.
Băiatul juca fotbal la un club pentru copii din Ploiești. Până atunci, Rodica nu venise niciodată să-l vadă.
— Și ce i-ai răspuns?
— Că trebuie să-l întrebăm pe Rareș dacă își dorește să vină.
Când l-am întrebat, băiatul s-a gândit puțin.
— Poate să vină. Dar să nu se supere dacă nu dau gol.
Am zâmbit cu ochii umezi.
Sâmbătă, Rodica a apărut la teren cu cinci minute înainte de începerea meciului. Nu avea cadouri, dulciuri sau pungi colorate. S-a așezat pe o bancă, lângă Gheorghe, și a urmărit partida până la sfârșit.
Rareș a alergat mult, a pasat de câteva ori și a ratat o ocazie de gol. Când meciul s-a terminat, a venit spre noi cu obrajii roșii și cu sticla de apă în mână.
Rodica s-a ridicat.
— Ai jucat frumos, Rareș.
— Mulțumesc, bunico.
A ezitat câteva clipe, apoi l-a întrebat:
— Mai ai meci și sâmbăta viitoare?
— Da.
— Mi-ar plăcea să vin din nou, dacă mă primești.
Rareș s-a uitat la Mihai. Soțul meu nu i-a răspuns în locul lui.
— Poți să vii, a spus băiatul. Dar data viitoare să stai mai aproape de teren, ca să mă vezi când alerg pe partea cealaltă.
Rodica a zâmbit și a încuviințat.
Nu și-a cerut iertare atunci. Nu s-a întâmplat nicio minune și nu am pretins că două luni de tăcere șterseseră anii în care Rareș se simțise mai puțin important.
Dar pentru prima dată, soacra mea venise undeva doar pentru el. Nu pentru Sofia, nu pentru Mihai, nu pentru o aniversare de familie. Pentru Rareș.
Pe drumul spre casă, Sofia a adormit în scaunul ei, iar Rareș i-a povestit lui Mihai fiecare fază a meciului. Soțul meu îl asculta cu aceeași atenție cu care îl ascultase în prima zi când îi spusese „tati”.
Atunci am înțeles că nu trebuia să-i oblig pe bunici să simtă ceva ce nu simțeau. Dar aveam datoria să nu permit ca prejudecățile lor să devină felul în care fiul meu se vedea pe sine.
Rareș nu era mai puțin copilul nostru pentru că Mihai nu era tatăl lui biologic. Iar Sofia nu pierdea nimic dacă bunicii învățau să-și deschidă inima și pentru fratele ei.
În familia noastră erau doi copii. Amândoi iubiți, amândoi doriți și amândoi la fel de importanți.
Iar cine voia să facă parte din viața noastră trebuia să înceapă prin a înțelege acest lucru.