Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ajutorul pe care mi-l ceri tu îl dau deja familiei lui Cătălin, a spus mama, fără să mă privească. Le-am promis că o să am grijă de copii în fiecare zi, cât sunt ei la serviciu. Nu pot să-mi schimb programul de fiecare dată când ai tu o problemă.
Am rămas nemișcată în pragul bucătăriei.
— În fiecare zi? Dar Cătălin mi-a spus că lucrează noaptea și trebuie să doarmă!
Fratele meu a lăsat cana jos.
— Și ce dacă? Soția mea lucrează până seara. Mama ne ajută, asta e tot.
— Deci tu ai ajutor în fiecare zi, iar eu n-am putut primi nici măcar câteva ore pentru un copil bolnav?
Mama și-a încrucișat brațele.
— Mariana, fratele tău are un program stabil. Tu mă suni numai când apare câte o urgență. Nu pot să stau mereu la dispoziția ta.
— Nu te-am rugat să stai mereu, mamă. Te-am rugat o singură zi, pentru că riscam să-mi pierd serviciul.
— Atunci trebuia să te gândești mai bine cum îți organizezi viața!
Am simțit că mi se umplu ochii de lacrimi. Nu pentru că mama refuza să mă ajute. Avea dreptul să fie obosită, să aibă propriile probleme și să spună nu. Dar faptul că mă mințise, în timp ce pentru fratele meu găsea zilnic timp, mă durea îngrozitor.
— Mamă, Sorin a murit. Nu a plecat de lângă noi pentru că a vrut. Eu n-am ales să cresc singură trei copii.
— Știu, Mariana. Dar nici eu nu pot să înlocuiesc un tată.
— Nu ți-am cerut niciodată asta!
Cătălin s-a ridicat iritat.
— Gata, Mariana! Ai venit aici să ne faci să ne simțim vinovați? Mama nu e obligată să-ți crească odraslele!
L-am privit lung. Era fratele cu care împărțisem aceeași cameră în copilărie, căruia îi făceam temele când era mic și pe care îl ajutasem cu bani când își pierduse primul serviciu.
— Ai dreptate, Cătălin. Nu este obligată. Dar nici eu nu mai sunt obligată să mă umilesc cerând ajutor unor oameni care mă privesc ca pe o povară.
M-am întors spre mama.
— Nu-ți mai cer nimic. Dar să nu-mi mai spui că nu poți avea grijă de copii, când adevărul este că ai ales de care nepoți să te ocupi.
Am ieșit înainte să-mi răspundă. Pe drumul spre Ploiești am plâns aproape tot timpul. Nu știam cum voi rezolva problema serviciului, dar știam că nu mă voi mai întoarce acolo să implor.
Acasă, Andreea pregătea sandvișuri pentru frații ei. Când m-a văzut, a lăsat cuțitul pe masă.
— Mami, bunica vine să stea cu Matei?
Am clătinat din cap.
— Nu poate, iubita mea. Dar găsesc eu o soluție.
— Pot să lipsesc eu de la școală și să stau cu el.
M-am apropiat și am cuprins-o în brațe.
— Nu, Andreea. Tu ai doisprezece ani. Treaba ta este să mergi la școală, să înveți și să te bucuri de copilărie. Nu să înlocuiești un adult.
— Dar nu vreau să te mai văd plângând, mamă.
Atunci n-am mai reușit să-mi stăpânesc lacrimile. Fetița mea începuse să se gândească la problemele casei înainte să se gândească la propriile dorințe.
A doua zi dimineață, Andreea i-a povestit dirigintei că riscam să-mi pierd serviciul și că frățiorul ei era bolnav. Nu i-am cerut eu să facă asta. Pur și simplu nu mai suportase să mă vadă atât de îngrijorată.
La prânz, diriginta m-a sunat.
— Doamnă Mariana, Andreea mi-a povestit câteva lucruri. Nu vreau să mă amestec în viața dumneavoastră, dar poate vă pot ajuta să găsiți o soluție.
Mi-a explicat că școala avea un program de activități după ore pentru copiii mai mici și că puteam discuta cu asistentul social despre alte servicii disponibile în oraș. Pentru Matei, care era încă bolnav, trebuia însă să găsesc o soluție separată, până se însănătoșea.
În aceeași după-amiază am mers la medicul de familie, am obținut documentele necesare pentru îngrijirea copilului bolnav și am discutat cu angajatoarea despre concediul la care aveam dreptul. Am cerut și sprijinul departamentului de personal, pentru ca absențele justificate să fie tratate corect.
Șefa nu a fost încântată, dar după verificarea documentelor a acceptat să-mi reorganizeze temporar turele. Două colege au fost de acord să facem schimb de program în zilele în care aveam nevoie.
Nu era o soluție perfectă. Dar pentru prima dată după multe săptămâni, vedeam o cale de ieșire.
În zilele următoare, am depus cereri pentru programele de sprijin disponibile și am căutat o persoană de încredere care să poată sta cu Matei în situații neprevăzute. O vecină pensionară, doamna Florica, a acceptat să mă ajute ocazional, contra unei sume pe care am stabilit-o împreună.
— Mariana, eu nu pot veni zilnic, mi-a spus ea. Dar dacă ai o urgență și sunt liberă, mă suni. Nu trebuie să te descurci mereu singură.
Am izbucnit în plâns chiar în fața ei. O femeie care nu-mi era rudă îmi oferise mai multă înțelegere decât propria mamă.
După aproape două săptămâni, Matei s-a însănătoșit și s-a întors la grădiniță. Radu a început să participe la programul de după școală, iar Andreea nu mai trebuia să se grăbească acasă ca să aibă grijă de frații ei.
Într-o seară, când pregăteam cina, a venit lângă mine cu o hârtie în mână.
— Mami, diriginta a spus că încă mai pot merge în excursie. N-au închis lista.
Am privit-o și am zâmbit.
— Atunci mergi, draga mea.
— Dar avem bani?
— Am pus deoparte. Nu sunt mulți, dar ajung. Și nu vreau să mai renunți la lucrurile care te bucură doar pentru că mie îmi este greu.
Andreea m-a îmbrățișat atât de strâns, încât aproape mi-a tăiat respirația.
În weekendul următor, mama m-a sunat. Nu mai vorbiserăm de când plecasem din curtea ei.
— Mariana, am auzit că ai rezolvat cu copiii.
— Da, mamă. Am găsit niște soluții.
— Vezi? Ți-am spus eu că trebuie să te descurci singură.
Am închis ochii. Pentru o clipă, am simțit aceeași durere ca în ziua în care îmi spusese că aduc numai necazuri.
— Mamă, m-am descurcat pentru că am întâlnit oameni care m-au ascultat și m-au îndrumat. Dar asta nu înseamnă că felul în care mi-ai vorbit a fost în regulă.
— Iar începi cu reproșurile?
— Nu. Îți spun doar că m-ai rănit. Nu pentru că n-ai putut veni să stai cu Matei, ci pentru că m-ai făcut să mă simt vinovată că am rămas văduvă.
La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.
— Eu n-am spus asta, a murmurat ea.
— Mi-ai spus că de când a murit Sorin aduc numai necazuri. Crede-mă, mamă, dacă aș putea schimba ceva, l-aș aduce pe soțul meu înapoi. N-aș mai cere nimănui nimic.
Mama nu a răspuns imediat. Apoi m-a întrebat dacă poate veni într-o zi să-i vadă pe copii.
— Poți veni, mamă. Dar nu vreau să le spui că sunt o povară sau că eu nu sunt în stare să am grijă de ei. Și nu vreau să mai faci diferențe între nepoți în fața lor.
— Am înțeles, Mariana.
Nu știam dacă înțelesese cu adevărat. Dar nici nu mai eram dispusă să mă prefac că nimic nu se întâmplase.
Câteva zile mai târziu, mama a venit cu o pungă de mere și o cutie de biscuiți. A stat o oră cu copiii, i-a întrebat despre școală și grădiniță, apoi s-a pregătit să plece.
În prag, s-a oprit lângă mine.
— Mariana, poate am fost prea aspră cu tine.
Am privit-o fără să spun nimic.
— După ce a murit Sorin, mi-a fost teamă că o să ajungi să depinzi de mine pentru orice. Și m-am purtat urât, crezând că așa te fac mai puternică.
— Mamă, puternică am fost obligată să devin în ziua în care mi-am îngropat soțul. Nu aveam nevoie să mă împingi și tu când abia mă mai țineam pe picioare.
I s-au umplut ochii de lacrimi.
— Îmi pare rău.
Am încuviințat, dar nu am îmbrățișat-o. Nu puteam să uit totul după câteva cuvinte. Aveam nevoie să văd că își schimbă felul în care se poartă cu mine și cu copiii.
În seara aceea, după ce cei mici au adormit, am rămas singură la masa din bucătărie. Pe frigider era prinsă o fotografie cu Sorin, făcută cu puțin timp înainte de accident. Zâmbea, ținându-l pe Matei în brațe.
Am atins fotografia cu vârful degetelor.
— Ne descurcăm, Sorin, am șoptit. Nu e ușor, dar mergem înainte.
Nu devenisem bogată. Nu primisem o moștenire și nici nu apăruse cineva care să-mi rezolve toate problemele. Încă număram banii înainte de cumpărături și încă mă temeam uneori de ziua de mâine.
Dar Andreea mergea în excursie, Radu avea unde să rămână după școală, iar Matei era sănătos și se juca din nou prin casă.
Și, pentru prima dată după multă vreme, nu mai simțeam că trebuie să-mi cer iertare pentru faptul că aveam nevoie de ajutor.
Înțelesesem că familia nu înseamnă doar oamenii cu care împarți același sânge. Înseamnă și oamenii care, atunci când te văd la pământ, nu te întreabă de ce ai căzut, ci îți întind o mână ca să te ridici.